Și dacă mâine va veni

Oamenii vin și pleacă din viețile noastre. Unii vin ca să ne învețe niste lecții, alții sunt ei înșiși niste lecții. Dar toți au un rol. Toate au un rol. Tind să cred că toate lucrurile care ni se întâmplă au un sens, toate se petrec cu un scop, tind să cred că lucrurile sunt făcute să fie așa. Poate e scris totul undeva, într-o carte a destinului, poate așa ne este predestinat sau poate pur și simplu așa este mai bine. Mai bine pentru noi sau mai bine pentru alții...nu știm și nici nu contează. E bine să nu forțăm lucrurile, să nu încercăm sa schimbăm ceva după ce zarurile au fost deja aruncate. Fiecare zi reprezintă o nouă viață, o nouă șansă de a schimba ceva în noi, în viața noastră, o șansă de a vedea atunci când privim si de a asculta atunci când auzim. O șansă de a ne da seama ce contează cu adevărat în jurul nostru, de a aprecia valoarea unui moment mai mult decât prețul unui obiect, o șansă de a ne bucura de oamenii ce ne înconjoară, de a fi mai recunoscători pentru cee

Mă întreb cât are de gând să mă mai privească. Nici măcar pare să schițeze un pas, să încerce să mă oprească, să îmi spună să mai stau. Atât aș avea nevoie. Nu îmi trebuie iubire. Prefer să aibă nevoie de mine decât să mă iubească . Nevoia e o stare primară, superioară iubirii. Să aibă cineva nevoie de tine e…fascinant, e dovada unei disperări fără margini, a unei dorințe mai aprige decât iubirea, care necesită o oarecare reciprocitate pentru împlinirea ei. El poate să aibă nevoie de mine, eu… eu voi iubi pentru amândoi. Și poate nu este corect așa, poate sună a disperare din partea mea, poate chiar e așa. Sau poate chiar nu aș ști ce să fac dacă nu ar fi aici, poate că el nu dă doar sens vieții mele, ci dă și o direcție. Eu mă gândesc ca o fraieră la toate astea, iar el… el se uită la mine și atât. Știu că nu se va petrece o minune. Am tot așteptat una și nu s-a întâmplat nimic. Dar nu voi înțelege niciodată de ce are privirile astea pentru mine și gândurile pentru ea, de ce mă

Nu vorbesc prea des despre mine. Și, oricum,atunci când o fac, vorbesc despre lucrurile superficiale, despre ceea ce este vizibil oricum, doar ca să nu dau curs unor discuții mai ample și mai intime. Țin mult la intimitatea mea și cer să mi se respecte acest lucru și poate că exasperez oamenii prin lucrurile astea sau poate că îi intrig mai tare, dând curs bănuielilor. Nu îmi plac un milion de lucruri, pe unele chiar nu le suport. Nu îmi place să se uite cineva în telefonul meu când scriu mesaje sau orice altceva, chiar dacă nu fac nimic greșit, nu îmi plac mâncărurile fierbinți, până și cafeaua o prefer mai rece, nu îmi place să fiu grăbită în ceea ce fac pentru că eu sunt o fire mai lentă. Nu îmi place să mi se spună ce să fac, iar asta nu e tocmai bine, pentru că în viață nu poți face întotdeauna ceea ce vrei și trebuie să înveți să te pliezi și după alții. Cred că mama îmi știe cel mai bine mofturile, mai bine decât eu însămi. Oamenii nu mă cunosc, iar cei care spun că o fac

Și nu credeam că o să îmi facă vreodată vreo femeie așa ceva. Nu credeam că  o să-mi pese vreodată de una în modul ăsta, să îi permit să pună stăpânire pe gândurile si pe inima mea. Nici nu credeam ca am o inimă. Se spune ca o inimă care suferă, e o inimă care funcționează. Dar la naiba, preferam sa cred ca sunt mort pe dinăuntru decât sa pierd și ceea ce nu credeam că am. Ce prost am fost! Am tot ocolit ce era prea mult, exagerările, dormitul cu o femeie, te iubesc-urile, florile si ciocolata. Nu credeam în ele și bine făceam pe vremea aceea. Dar tu...tu m-ai distrus, femeie! Am dat totul când credeam că nu am nimic de oferit, când credeam că sunt rece si calculat, m-am topit ca un fraier în fața unei fuste ca oricare alta. Dar am avut dreptate într-o singură privință. Tu nu ești o fustă ca oricare alta. Ești fusta care nici nu a trebuit sa cadă ca sa mă seducă. Ești genul de femeie care e suficient de deșteaptă să știe că un bărbat trebuie cucerit înainte de a-ți da hainele jo

Renunțarea e ușoară. E mai comod să spui că e prea greu și nu poți decât să stai și să încerci să faci față, decât să lupți ca să realizezi la sfârșit că fericirea e de mii de ori mai mare. E mai comod să nu fii nevoit să demonstrezi nimic, să recunoști că, într-adevăr, ochii care nu se văd, se uită. E mai comod să pleci… Tu ai ales calea facilă, iar eu nu îți reproșez nimic. Dimpotrivă. A fost alegerea ta. Ideea e că te minți singur spunând că tu faci mereu alegerile cele mai grele. Asta nu a fost o alegere grea, a fost doar o alegere…lașă. Și, deși mereu am încercat să nu acuz pe nimeni altcineva decât pe mine, astăzi dau vina pe tine. Am pariat pe noi și am pierdut. Am pariat deși știam că pierd, atât de oarbă a fost încrederea mea în tine. Am pariat deși nu o mai făcusem niciodată. Am pariat de proastă. Și am picat de proastă. Dar părerea ta despre mine nu mai e problema mea. Am căzut, da, și nu mi-e rușine să spun asta răspicat. Nu asta contează. Contează că m-am ridicat, m

Dacă mi-ar cere cineva vreodată un sfat despre viață, un lucru important pe care l-am învățat din experiență sau din alte împrejurări, acela ar fi să nu am încredere în nimeni. Am învățat de la viață că, oricât de cumsecade și de amabil și de bun prieten ar părea un om, nu trebuie să treacă ușor testul încrederii. Am învățat că lucrurile bune trebuie păstrate pentru tine, că amintirile tale cele mai frumoase nu trebuie împărtășite cu nimeni care nu a luat parte la ele. Am învățat că nici grijile tale nu trebuie să se vadă în ochii tăi, problemele tale nu trebuie să depășească sfera lumii tale. Iar uneori trebuie să fii propria ta lume. Tu și atât. De ce toate astea? Pentru că oamenii sunt răi, invidia clocotește în noi. Da, pe mine nu mă exclud, nu sunt perfectă, sunt doar un om, la urma urmei. Primul sentiment care răsare în sufletele noastre atunci când vedem că cineva are ceva ce noi nu avem e de invidie. Și da, da, puteți nega cât vreți, dar știți în adâncul vostru că am dre

Ești aici, la fel ca întotdeauna. Nu știu cum faci, dar mereu ești aici când am nevoie de tine. Aș spune că sunt sătulă, dar nu sunt sătulă de tine, sunt sătulă de prietenul din tine. E ca și cum aș avea doar o felie din tortul meu preferat, iar eu îl vreau pe tot. Am doar o parte din tine, prietenia ta, iar eu te vreau pe tot. Te vreau măcar pentru o noapte, măcar câteva ore să uit că suntem prieteni. Că eram prieteni. Pentru că știm amândoi că după orele astea, vom fi doar doi străini.  Vreau să mă privești ca pe o femeie. Vreau sa uiți că am râs și am ascultat muzică împreună, vreau sa uiți că ți-am povestit de bărbați ce îmi plăceau, când voiam doar sa ascund cât te iubeam si te voiam pe tine. Voi uita si eu de toate femeile cu care te-am văzut dansând și pe care sunt sigură că le-ai avut si în pat. Voi uita ca n-am știut niciodată ce simți pentru mine. Astăzi vreau sa ne aruncăm din nou privirile acelea galeșe pe care ni le dădeam fără să realizăm cât de reale erau. Ast

Am căutat. Am tot căutat pe cineva ca ea. Mi-am petrecut timpul cu sute de femei și încă o mai fac, nutrind speranța că în vreuna din ele voi regăsi o bucățică din ea, cartea preferată a ei, piesa ei preferată, vinul, culoarea ei, parfumul pielii ei… Toate erau la fel, dar niciuna ca ea. Nu m-am putut atașa de niciuna, oricât de mult mi-aș fi dorit. Făceam dragoste cu ele și nici măcar nu găseam puterea să rămân până dimineața, simțeam că dacă făceam asta, i-aș fi trădat amintirea. Făceam dragoste cu ele și, culcându-mă în patul meu, o visam pe ea. N-am putut niciodată să vorbesc cu vreuna cum o făceam cu ea, n-am găsit niciodată un subiect comun sau o femeie suficient de interesantă de a cărei părere să îmi pese. Parcă toate mi se păreau insipide, deși aveam părerea asta din simplul motiv că le comparam mereu cu ea. Și știam că sunt un prost, doar știam din start că nu era niciuna ca ea. Dar nu puteam, nu puteam să îi dau amintirea la o parte din memorie. Glasul ei blajin îmi u

Nu am mai postat de mult un articol în rubrica „Filmul de la doișpe noaptea” și m-am gândit să profit de un proiect pe care l-am făcut pentru facultate și să vă recomand un film bun pentru orice gust, dar mai ales pentru cei care sunt niște justițiari incurabili. Am avut de pregătit pentru facultate un proiect despre infectia cu HIV reflectată în cinematografie, mai precis modul în care bolnavii sunt respinși de către societate. Am două filme pregătite pentru voi, dar azi vă voi povesti despre „Philadelphia”, un film pe care dacă nu l-ați văzut, vă recomand să o faceți! Philadelphia este un film dramatic din 1993, regizat de Jonathan Demme. Este unul din primele filme majore produse la Hollywood care a tratat cu seriozitate problema homosexualității și a bolii SIDA în Statele Unite ale Americii, precum și atitudinea refractară a societății față de suferinzi, atitudine ce ajunge până la discriminare. Motivele acestei discriminări sunt în mare parte datorate lipsei de informar

Poate ar trebui să încetezi ceea ce faci… Ce, crezi că nu te văd? Crezi că dacă stai în celălalt colț al camerei, cu zeci de oameni în jurul nostru, nu te văd? Ha, te-aș vedea și printr-un milion, așa cum te-aș și alege dintr-un milion. Tu crezi că te iubesc, dar nu e așa. Oh, dragule, dragostea nici nu există, atunci cum te-aș putea iubi eu? Nu, dar te plac, te plac în felul meu, într-un fel pe care nu l-ai putea înțelege niciodată fiindcă abia mă înțeleg eu. Eu am lumea mea, nu încerca să o schimbi sau să schimbi ceva la mine, pentru că așa cum te plac, la fel de bine te pot și urî. Atracția mea te poate învenina, dar ura mea e fatală. Ura mea ucide. Ura mea e într-o privire, într-o atingere, într-o atingere. Să nu mă crezi niciodată, dragule, să nu crezi în nimic din ființa mea. Fiindcă eu azi sunt aici, mâine încălzesc alte brațe și nu dau explicații nimănui. Pot face dragoste cu tine și să te urăsc în același timp. Știu că mă privești, chiar dacă stau cu spatele. Te

Mâine este 31 octombrie, o zi destul de înfricoșătoare pentru creștinii din România. La propriu chiar. Mâine este Halloween-ul, o sărbătoare care este mai discutată decât încălzirea globală, dar pe care nu s-a obosit nimeni să o înțeleagă. E mai ușor să cataloghezi ceva drept prost, dăunător sau…diavolesc decât să te interesezi despre miturile, legendele și poveștile care stau la baza acestei sărbători, despre istoria și semnificațiile ei de ieri și de azi. Hai doar să spunem direct că românii sunt proști fiindcă preiau o sărbătoare îngrozitoare de la păgânii americani, umplându-se de păcate. Știți cum e, cel care e fără de greșeală, să arunce primul piatra. Sărbătoarea provine de pe vremea celților și era o sărbătoare a tuturor sfinților, se petrece noaptea, o noapte care se credea a fi granița dintre tărâmul celor vii și tărâmul celor morți. Se tineau mese festive, unde erau invitate spiritele familiilor, în timp ce spiritele rele se credea a fi alungate prin purtarea unor cos

Știi, ți-aș spune „draga mea”, doar că… nu îmi ești deloc dragă. Nu, nu îmi ești nici antipatică. Vezi tu, nu îmi pasă, îmi ești indiferentă. Ești tu, dar la fel de bine putea fi oricare alta. Nici nu știu de ce îți spun toate astea, probabil pentru că îmi vin acum prin minte. Cam târziu, de fapt. Nu am nimic personal cu tine, dar se pare că un ciot de durere tot îmi mai zgândăre inima, din moment ce mă năpădesc toate gândurile astea. E ca un tăciune veșnic aprins, care refuză să se stingă. Dar nu e problemă, rezolv eu și cu asta, cum le-am rezolvat pe toate. Ai un inel pe deget acum, așa-i? pe inelarul mâinii stângi, pare-mi-se. Ești mândră, nu-i așa? Știi, inelul acela trebuia să fie al meu. Verighetă parcă i se spune. Numai că eu am realizat între timp că nu am nevoie de un inel pe deget ca să fiu fericită. Atunci aveam nevoie de el ca sa fiu fericită, acum nu mai am nevoie de nimic… acum am nevoie doar de mine. Să nu crezi că mie mi-a fost ușor. Să nu crezi că eu nu am s

Cred că am fost și vom fi veșnic nemulțumiți. pentru că suntem oameni, iar omul, când are ceva, vrea altceva. Mereu. Nu ne ajunge niciodată ceea ce avem. Și poate sună clișeic ceea ce ne spun părinții când suntem mici și mofturoși „Alții doar visează la ce ai tu” sau „Pe vremea mea, nu aveam toate astea și nu mai făceam mofturi”, dar se ascunde atât adevăr în vorbele lor! Toată ziua suntem cufundați în griji, în cele mai egoiste și mai meschine griji. Ne gândim dacă mai avem baterie la telefon, ne gândim care din selfie-uri e bun de pus pe Instagram și care pe Facebook, ne enervăm dacă nu avem net pentru 2 minute, dacă întârzie livrarea de pizza sau se blochează semnalul la televizor. Ne preocupă mărunțișurile și suntem atât de cufundați în ele, că nu mai vedem nimic în jur. De acord, fiecare are problemele lui, fiecare are facturi de plătit și guri de hrănit. Dar ar trebui să ne oprim o clipă din haosul lumii noastre și să observăm lumea altora. Lumea celor săraci, lumea celor

Poate că titlul vă induce în eroare. Nu e vorba că nu cred în iubire. Iubirea exista, de acord, dar durează prea puțin și e înlocuită în scurt timp de obișnuință, de monotonie și, în cele din urmă, de o oarecare plictiseală. Nu mai cred în iubirea aceea platonică, în iubirea de o viață, în acel prinț pe care îl întâlnești, de care te îndrăgostești iremediabil (și el de tine, dar mai puțin, că mai sunt și alte prințese) și cu care te căsătorești și trăiți fericiți până la adânci bătrâneți. Nu aș vrea să aduc aici vorba despre rata divorțurilor, dar în fine...  Ideea e că, da, poți întâlni o persoană la un moment dat, dar nu orice persoană, ci Persoana, vă îndrăgostiți, faceți sex etc, iar de aici sunt două drumuri, fie vă căsătoriți și vă mutați la casa voastră, fie rămâneți la stadiul de iubiți. Ideea e că ambele drumuri duc în același loc, la o rupere de neocolit. Si nu, nu sunt eu pesimistă. Ideea e ca am experimentat o poveste de dragoste în care am crezut orbește, pe care er

Mai știi când eram doar noi? Mai știi cum credeam că nu mai e nimeni pe această lume, doar noi doi și un vals? Mai știi cât îți plăceau florile? Mai știi când îți șopteam vorbe deocheate la ureche în timp ce dansam, iar tu zâmbeai  rușinată? Dar eu știam că mintea și imaginația ta în pat numai rușinoase nu erau. Doar noi știam lucrurile astea. Am învățat unul de la altul, iar acum ești aici, dar nu mai ești cea care ai fost. Acum mai ești doar o umbră a vremurilor demult trecute. Dar asta nu înseamnă că nu te mai iubesc, poate te iubesc mai tare ca atunci, pentru că atunci te simțeam atât de puternică, simțeam că ești atât de sigură pe tine, atât de feminină… Simțeam că nu era loc pentru mine să te protejez, să am grijă de tine pentru că păreai să te descurci foarte bine și singură. Păreai să te descurci foarte bine fără mine … Acum, însă, când te privesc dormind liniștită, când abia îți percep respirația, îmi pari atât de fragilă, atât de lipsită de apărare, atât de inocentă… Î

Draga mea, poate că nu te aștepți la aceste rânduri de la mine, poate că după ce le vei citi, nu mă vei crede, deși timpul îți va arăta că am dreptate. Din păcate. Din păcate, pentru că mi-aș fi dorit să nu am dreptate, să trăiești într-o lume mai bună decât am văzut eu până acum. Poate că nu sunt cea mai în măsură să îți dea astfel de sfaturi sau să te învețe aceste lucruri, dar aș vrea sa știi ceea ce pe mine m-au învățat doar experiența și mama mea. Ciudat, nu? Ca și cum am da din generație în generație niște sfaturi despre cum este lumea cu adevărat. Draga mea, probabil ai auzit o grămadă de chestii  despre cum într-un cuplu, amândoi se gândeau că ar trebui să se sune unul pe celălalt, dar niciunul nu o făcea. Știi, draga mea, oricât de romantic ar părea, această frază e o prostie. Știu, șoc, dar chiar e o prostie. Știi de ce?! Pentru că tu nu ar trebui niciodată să cauți prima un bărbat. Bărbatul a fost dintotdeauna un vânător, iar femeia o pradă, niciodată invers. N-ai să

El nu ştia niciodată ce voia. Sau, cel puţin, nu am înţeles eu niciodată ce voia. Uneori mi se părea că mi-ar fi dat totul, orice i-aş fi cerut, iar alteori… alteori parcă nu mai era al meu, parcă nici nu ar fi fost vreodată al meu. Când puneam capul pe pernă, eram confuză. Mă întrebam ce latură a lui mi-o va arăta dimineaţa următoare, mă întrebam dacă aveam să îl recunosc sau nu… Mai bine zis, dacă avea să mă recunoască el pe mine sau nu. Aveam o stare ciudată, o oarecare stare de nemulţumire fizică. Simţeam o nevoie acută de a-mi elimina toate stările dintr-o dată, de a mă elibera, de a mă exterioriza cumva, oricum. Voiam să plâng cred, cred că asta voiam, dar lacrimile erau mai încăpăţânate decât mine. Nu ştiu dacă eu eram cea care nu voia să plângă sau lacrimile nu voiau să curgă. Sau pur şi simplu nu aveam motiv să plâng, voiam doar să vorbesc. Dar cu cine? De cele mai multe ori, el era absent, eu pierdută, iar când el era prezent, eu neîncrezătoare. Mă durea să ştiu că

Toată viața am trăit în umbra ei. Aș fi vrut să îi reproșez asta lui, așa acum mi-am dorit în fiecare zi. Am suportat să văd in fiecare seară cum se încuie în biroul lui și o oră pe ceas privește fotografia ei. Doar o privește si atât. Seară de seară, ani la rând, privește o bucată de hârtie fotografică într-un mod în care pe mine nu m-am privit niciodată. Ani la rând am fost geloasă pe o amintire. Viața noastră a fost mereu normală, cam cât de normală putea fi viața unui cuplu ca noi. Zilele erau obișnuite, până seara, la aceeași oră fixă, când după cină, se ridica de la masă fără nicio vorbă și se încuia timp de o oră să o venereze pe ascuns. Era ca un ritual. Era ca și cum eu nu aș fi existat în toți acești ani, ca și cum eu nu aș fi contat și nu aș fi avut nicio contribuție la viața lui de până atunci. O clipă cu ea valora cât o viață cu mine. Dar el ieșea din cameră ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic și își continua existența blestemată.  Ce era, însă, si mai disper

“Iubirea nu este un târg”, spunea Rebreanu, “te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” Sunt multe feluri de a iubi. Iubeşti din inimă, iubeşti din recunoştiinţă, iubeşti din datorie, iubeşti din respect, iubeşti din obligaţie, dar ce iubire este aceea? Nimeni nu îşi alege pe cine iubeşte şi nici cu ce intensitate. De fapt, ideea asta de “Pe X îl iubesc mai mult” e o prostie. E mai degrabă o ipocrizie. Iubirea nu are grade de comparaţie. Nu poţi iubi pe cineva mai mult decât pe altcineva. Dar este adevărat că iubirea poate să dispară în timp, să fie înlocuită de respect şi obişnuinţă sau, chiar şi mai trist, de monotonie. Văd aproape zilnic cupluri de bătrânei care se ţin de mâini pe stradă, dar mă îndoiesc că, după 50 de ani de căsnicie, după 50 de ani de convieţuire, după ce au împărţit şi bune, şi rele, şi certuri, şi împăcări, ceea ce îi mai face să se ţină de mână este iubirea. Iubire, da, a fost la început, în primii ani, şi

  1.   Vei avea mai multe iubiri în viaţă, important este cui îi dăruieşti inima ta. Cu toţii am fost fascinaţi de basmele copilăriei, cu toţii am citit romane de dragoste sau am vizionat filme de dragoste şi ne-am gândit că ne dorim şi noi o astfel de poveste, una singură şi să fim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Bla bla. Astea sunt prostii şi regret să vă dezamăgesc. Poate că există aşa ceva, dar cazurile sunt foarte rare şi...bravo lor. Dar cam atât, pentru că restul vor iubi de mai multe ori în viaţă, vor avea inima frântă de atâtea ori încât vor învăţa să şi-o repare singuri şi să nu mai creadă în iubire. Unii, mai lipsiţi de noroc, nu vor iubi niciodată. Aşa e viaţa. Deci dacă vei fi dezamăgit în dragoste, stai liniştit, că e doar începutul. 2.    Să nu ai încredere în nimeni. Da, ştiu ce zic, am simţit-o pe pielea mea, habar nu ai cine te va înjunghia pe la spate şi mai ales când. Deşi, pe de altă parte, nu degeaba se află în spatele tău J . Unii oameni sunt acol

    -  Dansează-mi!   -  Poftim?!   -  Dansează pentru mine! Te rog...  -  Dar... Nu ai mai vrut să dansez de multă vreme...   -  Nu am mai vrut să dansezi pentru ei, dar vreau sa dansezi pentru mine. Îmi place să te privesc dansând.  -  Nu mi-ai spus asta niciodată. De ce  tocmai acum te-ai răzgândit?  -  Poate mă temeam că îmi va plăcea prea tare. Nu contează asta acum. Dansează-mi!    M-am conformat dorinţei lui. La  urma urmei, ştiam că îi place să dansez, dar orgoliul nu m-a lăsat niciodată să îi propun eu un dans. Poate undeva în adâncul sufletului meu, aşteptam un semn de la el. Şi iată că l-am primit.    Ştiam că îi place muzica lentă, fiindcă şi mişcările mele erau mai lente astfel, mă puteam undui mai senzual, iar el avea mai mult timp să îmi observe fiecare mişcare, fiecare umbră pe care trupul meu o lăsa pe chipul lui. Dar nu mai dansasem de mult pentru el. Dacă de data asta ar fi fost...altfel? La urma urmei, de mine ţinea să fie diferit, să nu instalez