Fotografia unei amintiri

Toată viața am trăit în umbra ei. Aș fi vrut să îi reproșez asta lui, așa acum mi-am dorit în fiecare zi. Am suportat să văd in fiecare seară cum se încuie în biroul lui și o oră pe ceas privește fotografia ei. Doar o privește si atât. Seară de seară, ani la rând, privește o bucată de hârtie fotografică într-un mod în care pe mine nu m-am privit niciodată. Ani la rând am fost geloasă pe o amintire.

Viața noastră a fost mereu normală, cam cât de normală putea fi viața unui cuplu ca noi. Zilele erau obișnuite, până seara, la aceeași oră fixă, când după cină, se ridica de la masă fără nicio vorbă și se încuia timp de o oră să o venereze pe ascuns. Era ca un ritual. Era ca și cum eu nu aș fi existat în toți acești ani, ca și cum eu nu aș fi contat și nu aș fi avut nicio contribuție la viața lui de până atunci. O clipă cu ea valora cât o viață cu mine. Dar el ieșea din cameră ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic și își continua existența blestemată. 

Ce era, însă, si mai disperant, era faptul că se aștepta ca și eu să fiu la fel ca el, nepăsătoare, dar înțelegătoare, să mă prefac încântată, eventual, că, deși eu sunt vie, el încă o iubește pe ea. El încă iubește o moartă. Parcă eram într-o competiție, într-o competiție cu o amintire, cu ceea ce a lăsat în urmă o femeie, cu urmele rujului ei și parfumul hainelor ei. Și, mai ales, trebuia să mă mulțumesc cu iubirea lui ștearsă, pe care mi-o dădea în picături, parcă temător că nu i le oferea tot ei. Eu trebuia să mă mulțumesc cu inima lui frântă de o fantomă a trecutului, trebuia să mă mulțumesc cu ce a mai lăsat ea din el. Cred că eram mai obsedată de ea decât era el. Dar, cu toate astea, zâmbeam. Zâmbeam de fiecare dată cand ieșea din birou. Era ca și cum aș fi știut că îmi este infidel, dar aș fi acceptat pentru că se întorcea mereu la mine. Mă înșela cu o fotografie...

Eu îl iubeam pe el, el iubea o amintire...

Sursa foto: Pinterest