Septembrie, luni
Stau în leagănul din faţa casei şi mă bucur de
ultimele raze de soare. Toată vara nu am profitat îndeajuns de ele şi parcă mă
încearcă un sentiment de regret pentru soarele irosit. E septembrie. E luni.
Probabil septembrie nu e cea mai iubită lună din an, iar luni probabil nu e cea
mai aşteptată zi a săptămânii. Dar aerul miroase atât de frumos, miroase a
frunze coapte, căzute la picioarele mele. Când eram o copilă, credeam că
soarele pleacă toamna şi lasă în urmă milioane şi milioane de copii, frunze aurii
crocante.
Da, e luni şi, pentru mine fiecare zi e un nou
început, o nouă viaţă, un nou desert de savurat. Radioul de pe pervaz spune o
poveste de dragoste dintr-o romanţă veche, dar nemuritoare, iar eu cad într-o
moleşeală dulce, tipică amiezii. Vântul aduce cu el o boare umedă cu un iz de
flori târzii. Toamna nu s-a simţit niciodată atât de bine pe pielea mea,
soarele nu mi-a relaxat simţurile niciodată, nici măcar în cele mai călduroase
zile ale cuptorului, aşa cum o face acum. Poate abia acum găsesc timpul şi
răbdarea să ascult chemările vieţii. Poate abia acum găsesc puterea să închid
ochii şi să îmi las genele să fie sărutate de soare, ca de un Zburător
eminescian.
Nu m-am bucurat niciodată de o cană de ceai
aşa cum mă bucur acum de cea care îmi încălzeşte degetele lungi şi simt cum mă
cuprinde euforia, euforia clipei de acum, euforia clipei ce nu ţine de trecut,
euforia descoperirii vieţii de dincolo de pereţii casei. Balansul leagănului mă
moleşeşte tot mai tare şi, încet, mă cuprinde somnul cel mult liniştitor. E doar
septembrie, luni...
Sursa foto: Pinterest
Comentarii
Trimiteți un comentariu