Un joc al zilei de mâine

El nu ştia niciodată ce voia. Sau, cel puţin, nu am înţeles eu niciodată ce voia. Uneori mi se părea că mi-ar fi dat totul, orice i-aş fi cerut, iar alteori… alteori parcă nu mai era al meu, parcă nici nu ar fi fost vreodată al meu. Când puneam capul pe pernă, eram confuză. Mă întrebam ce latură a lui mi-o va arăta dimineaţa următoare, mă întrebam dacă aveam să îl recunosc sau nu… Mai bine zis, dacă avea să mă recunoască el pe mine sau nu.

Aveam o stare ciudată, o oarecare stare de nemulţumire fizică. Simţeam o nevoie acută de a-mi elimina toate stările dintr-o dată, de a mă elibera, de a mă exterioriza cumva, oricum. Voiam să plâng cred, cred că asta voiam, dar lacrimile erau mai încăpăţânate decât mine. Nu ştiu dacă eu eram cea care nu voia să plângă sau lacrimile nu voiau să curgă. Sau pur şi simplu nu aveam motiv să plâng, voiam doar să vorbesc. Dar cu cine? De cele mai multe ori, el era absent, eu pierdută, iar când el era prezent, eu neîncrezătoare.

Mă durea să ştiu că îmi era teamă. Îmi era teamă să vorbesc, iar mie nu îmi fusese niciodată teamă de nimic. Nu îmi fusese niciodată teamă de respingerea lui, din ce în ce mai francă, nu îmi fusese niciodată teamă că îl voi pierde şi, mai ales, nu îmi fusese niciodată teamă că mă voi pierde pe mine însămi în tot acest joc al zilei de mâine. Da, asta era, jucam amândoi un joc al suprizei de a doua zi, fără să recunoaştem că o făceam. Ne jucam de fapt cu focul, fiindcă supriza a devenit în timp, monotonia de zi cu zi. Se plictisea, simţeam asta şi cel mai trist lucru nu era că se plictisea de traiul cu mine. Îmi dădeam seama că se plictisea de mine.

Asta până când l-am văzut cu ea…

Sursa foto: Pinterest