Criticilor mei

Nu vorbesc prea des despre mine. Și, oricum,atunci când o fac, vorbesc despre lucrurile superficiale, despre ceea ce este vizibil oricum, doar ca să nu dau curs unor discuții mai ample și mai intime. Țin mult la intimitatea mea și cer să mi se respecte acest lucru și poate că exasperez oamenii prin lucrurile astea sau poate că îi intrig mai tare, dând curs bănuielilor. Nu îmi plac un milion de lucruri, pe unele chiar nu le suport. Nu îmi place să se uite cineva în telefonul meu când scriu mesaje sau orice altceva, chiar dacă nu fac nimic greșit, nu îmi plac mâncărurile fierbinți, până și cafeaua o prefer mai rece, nu îmi place să fiu grăbită în ceea ce fac pentru că eu sunt o fire mai lentă. Nu îmi place să mi se spună ce să fac, iar asta nu e tocmai bine, pentru că în viață nu poți face întotdeauna ceea ce vrei și trebuie să înveți să te pliezi și după alții. Cred că mama îmi știe cel mai bine mofturile, mai bine decât eu însămi.

Oamenii nu mă cunosc, iar cei care spun că o fac, nu cunosc nici 10% din mine. Nu am lăsat niciodată la suprafață mai mult decât am considerat eu că este nevoie și, cu toate astea, oamenii mereu au găsit o modalitate de a mă răni, ceea ce m-a făcut să cred că las să se înțeleagă, de fapt, mai mult decât ar trebui. Nu sunt timidă, nu mă ascund într-o carapace din care nu mai ies, nu mă tem că mă voi sparge dacă află cineva ceva legat de mine și nici nu am secrete de stat de ascuns. Pur și simplu mi-am învățat lecțiile. Oamenii îți pot deveni prieteni și, după ce îți câștigă încrederea, te înjunghie pe la spate, scoțând din răzbunare tot ce le-ai povestit ca fapt divers despre viața ta cândva. Chiar și acei 10%. Aș spune că oamenii sunt răi, deși așa suntem făcuți. Sau poate foarte sinceri, dar sinceri atunci când nu este momentul, iar atunci sinceritatea se transformă în judecată.

Nu sunt obligată să dau explicații pentru ceea ce gândesc și pentru ceea ce simt, iar pentru ceea ce fac dau explicații doar cui consider că trebuie. Nu mi-am cerut și nici nu îmi voi cere niciodată scuze pentru ceea ce simt și când a fost cazul, am spus ceea ce simțeam. Dar uneori e bine să fii diplomat. Nu lingușitor, ci diplomat. Să știi când să taci și când să vorbești.

A fost o perioadă când îmi păsa de ceea ce cred sau spun alții despre mine, dar acum nu mă mai interesează. Nu mai încerc să conving pe nimeni că sunt ceva ce ei nu văd. Nu îi poți da direcții unui orb. Mi-am dat seama că părerea altora despre mine este problema lor, nu a mea și că nu poți mulțumi pe toată lumea. Da, să zicem că sunt tot ceea ce vreți voi, tot ceea ce vreți să scoateți în relief din personalitatea mea, să zicem că eu am toate defectele din lume, iar voi sunteți ușă de biserică. Da, să zicem că sunt rea, frustrată, ne…iubită (deși nu e deloc așa), să zicem că arăt ca de 35 de ani la 20, că am sufletul pustiu și nu sunt capabilă de iubire, că sunt invidioasă și nebună. Poate că în parte sunt toate astea, câte puțin din toate. Dar ceea ce e ciudat e că tot voi vă întoarceți la mine, într-un fel sau altul. Și de fiecare dată când vă întoarceți, eu mai câștig o bătălie, pentru că așa cum sunt, sunt bună. Dar nu sunt proastă, am mai spus-o și în alte rânduri, eu iert, dar nu uit de fiecare dată.

Da, am toate defectele astea, oricum nu am spus niciodată că aș fi perfectă. Dar oare doar atât sunt? O bucată de carne plină de toate relele astea, nu? Asta credeți voi sau poate atât sperați să fiu. Dar sunt mult mai mult de atât, doar eu știu toate luptele pe care le-am dus cu mine însămi și cât am strâns din dinți ca să îmi țin lacrimile în loc. Nu s-a gândit nimeni că în spatele atâtor defecte, s-ar putea ascunde unele calități, măcar una. Lasă, bine că sunteți voi perfecți, iar eu sunt o frustrată invidioasă. Dacă vă ajută să dormiți mai bine noaptea, credeți asta în continuare.

Sursă foto: Pinterest