Invidia ucide suflete

Dacă mi-ar cere cineva vreodată un sfat despre viață, un lucru important pe care l-am învățat din experiență sau din alte împrejurări, acela ar fi să nu am încredere în nimeni. Am învățat de la viață că, oricât de cumsecade și de amabil și de bun prieten ar părea un om, nu trebuie să treacă ușor testul încrederii. Am învățat că lucrurile bune trebuie păstrate pentru tine, că amintirile tale cele mai frumoase nu trebuie împărtășite cu nimeni care nu a luat parte la ele. Am învățat că nici grijile tale nu trebuie să se vadă în ochii tăi, problemele tale nu trebuie să depășească sfera lumii tale. Iar uneori trebuie să fii propria ta lume. Tu și atât. De ce toate astea?

Pentru că oamenii sunt răi, invidia clocotește în noi. Da, pe mine nu mă exclud, nu sunt perfectă, sunt doar un om, la urma urmei. Primul sentiment care răsare în sufletele noastre atunci când vedem că cineva are ceva ce noi nu avem e de invidie. Și da, da, puteți nega cât vreți, dar știți în adâncul vostru că am dreptate. Nu știm să ne bucurăm unul pentru celălalt. Am mai spus-o și cu altă ocazie, oamenii îți sunt prieteni până le devii concurență. Apoi realizează că ești bun, din ce în ce mai bun, că nici nu ai avut ce să depășești fiindcă ai fost din start mai bun ca ei. Iubirea, ura, astea nu sunt suficient de puternice. Invidia, însă? Invidia ucide. Invidia ucide, dar nu ucide persoana vizată, ci pe cea care o nutrește, o hrănește cu alte sentimente, cu bunătate, cu bucurie, cu un strop de singurătate, bine…ceva mai mult de un strop.  O hrănește atât de bine și de variat, că nu mai deosebești nimic în sufletul acelei persoane, decât invidie, invidie neagră, care erodează tot ce găsește în cale. Invidia ucide suflete.

Oamenii nu știu multe despre mine. Mi s-a spus că voi fi mereu o enigmă pentru unii, un fel de Otilia într-o variantă mai puțin sofisticată, o Otilie într-o variantă brută, necizelată, o Otilie care nu lasă nicio rază de lumină să treacă de scutul ei de autoprotecție. O Otilie care știe că acea lumină poate fi doar o formă camuflată și diavolească a întunericului invidiei altora. Pe mine viața m-a învățat să mă protejez, m-a învățat un fel de arte marțiale pentru suflet, m-a învățat că singur nu ești niciodată, dar că trebuie să ai un filtru bun pentru oamenii care te înconjoară și în fața cărora să îți deschizi sufletul. Pentru că unii oameni abia așteaptă să îl deschizi în fața lor doar pentru a-și șterge noroiul de pe pantofi.

De aceea, după ce am făcut greșeala asta de câteva ori, să fiu sigură că învăț lecția, am început să evit să vorbesc despre mine, preferând să las oamenii să judece și să vorbească pe la spate. Nu degeaba se află în spatele meu. Oricum, orice ai face, gura lumii nu o închizi cu nimic. Eu știu cum sunt, mă accept așa cum sunt, am învățat să mă iubesc așa cum sunt. Și nu sunt niciodată singură. Inima mea e plină de oameni dragi, puțini poate, dar de ajuns, casa mi-e plină de râsete și voie bună. Iar asta e tot ce îmi doresc.

Sursă foto: Pinterest (by Witchsister)