Mărturisirile unui fraier care te-a iubit

 

M-am uitat spre cerul înstelat. Ploua neîncetat. Picăturile reci îmi spălau fața, se amestecau cu lacrimile fierbinți și simțeam cum îmi ardeau pielea. O singură picătură era de ajuns să îmi ardă fața, la fel cum o singură imagine a fost de ajuns sa îmi ardă inima. Te-ai gândit că nu voi afla niciodată, că nu îmi voi da seama niciodată, că nu voi observa că ești mereu distantă, mereu refractară, că în ultima perioadă îmi respingeai orice încercare de a mă apropia de tine. Nici măcar cafeaua nu o mai beam împreună. Ne plăcea asta...

Simțeam că săruturile tale nu mai erau la fel de tandre, că ale mele nu îți mai plăceau. Normal, pentru ca îl aveai pe el. Îmi spuneai mereu ca ești obosită, când îmi era dor să ne iubim, mereu exista scuza supremă a durerii de cap. Iar eu tăceam, mă răsuceam pe pernă toată noaptea, dar tăceam. Încercam să te înțeleg. Pentru că te iubeam. Dar tu îl aveai pe el.

Dar când te-am găsit în brațele lui, cu el în căldura corpului tău, cu mâinile pe pielea ta, nu am putut suporta. Inima mi s-a oprit pentru o secundă, la fel și respirația. Am înghițit în sec, am lăsat florile pe masă și am plecat. Nici nu mi-am dat seama când au început lacrimile să îmi înțepe ochii. Nu știam dacă erau lacrimi sau era doar ploaia, care mă compătimea. Nu mă așteptam să doară așa. Durea ca naiba. Dar tot în jurul meu începea să amorțească și știam că amorțeala aia era doar preambulul unei dureri atroce ce avea să sfâșie tot.

Am închis ușa după mine. Ți-am lăsat totul, nu aveam nevoie de nimic. Aveam nevoie de tine, dar pe tine nu te mai aveam de mult. Eu eram doar fraierul care a crezut până în ultima clipă, până în clipa în care a deschis ușa și te-a găsit goală pentru ochii altuia, că e doar o fază trecătoare și ca vom trece peste, la fel cum am trecut peste toate.

Nu aveam nevoie nici de explicații. Nu te-am întrebat de ce. Nu te-am întrebat ce avea el. Nu avea rost, știam răspunsurile la întrebările astea. Mă întrebam, însă, dacă meritam. Mă întrebam... Mă întrebam de ce era așa greu să îmi spui, de ce a fost nevoie să îmi umilesc ochii și iubirea cu imaginea aia ca să aflu, când puteai pur și simplu să îmi spui ca nu mă mai vrei. Aș fi înțeles, cum am înțeles tot. Măcar îmi lăsai o altă ultimă imagine asupra ta. Dar așa... Nu puteam să îmi smulg din cap gândurile alea, îmi reveneau obsesiv, mă bântuiau. La fel și amintirea ta.

Oricum nu mai conta. Nu mai eram nimic. Eram doar un fraier care te-a iubit cândva și care acum conviețuia cu ploaia.

Sursă foto: Pinterest