Nu te iert pentru tine. Te iert pentru mine (Mă înșeli? partea a II-a)

Cum poți să mai ții capul sus când știi că ți-am dat totul și totuși, te întreb, mă înșeli? Da, știu că da. Și tu știi că știu. Cu toate astea, văd că mă poți privi în ochi în continuare. Dar în ochii tăi nu mai văd omul, nu mai văd bărbatul de altădată. Nu mai văd dragostea sau pacea din inima ta, nu mai văd calmul nopților sincere și nici frumusețea zilelor calde. În ochii tăi văd doar oboseala, oboseala unei minciuni purtate ani la rând după tine. Și mă întreb, cât puteai să o mai cari după tine? În ochii tăi văd doar regretul. Nu regretul pentru ceea ce ai făcut, ci regretul că mi-am dat singură seama, înainte să te hotărăști dacă să îmi spui sau nu... Văd doar rușinea faptelor tale și mai ales, plăcerea cu care le-ai întâmpinat, oricât de tare ai fi știu că mă dor pe mine.

Dar știi de ce mă tem cel mai tare? Mă tem că nu îți pare rău. Mă tem că dacă ar fi să o iei de la capăt, ai face același lucru, poate cu mai multă atenție și poate mai devreme. Dar regrete? Păreri de rău față de mine, față de noi, față de ceea ce mă mințeam eu că avem...astea nu există în vocabularul sentimentelor tale. Nu ți-a păsat de mine nici atunci și nici acum.

Și nu mă întreb ce are ea, ce ți-a oferit în plus față de mine sau cu ce e mai specială, din simplul motiv că nu e mai specială. E doar încă una printre multe altele. Nu am nimic împotriva ei pentru că nu o cunosc. Durerea mea nu e datoria ei. Durerea mea e datoria ta. Durerea mea  e trădarea ta. Eu pe tine te cunoșteam, în tine aveam încredere. Dar am închis ochii de atâtea ori, încât atunci când am avut curaj să îi deschid, am fost oripilată de imaginea mea în oglinda vieții mele, am fost oripilată de ceea ce acceptasem fără tăgadă, am fost oripilată de propriu-mi comportament. Atunci m-am întrebat unde am greșit eu, pentru că suntem doi în jocul ăsta.

Mi-a luat multă vreme să ajung în punctul ăsta. Mi-am lăsat greșelile să se perinde prin fața ochilor mei, mi-am lăsat cele mai tulburătoare coșmaruri să îmi chinuie nopțile, mi-am tocit genunchii pe podea în căutarea unui răspuns pentru ceea ce trebuia să fac. Am dormit mai puțin și am mâncat mai prost. M-am îmbracat mai simplu și am dormit pe jos. M-am pedepsit. M-am pedepsit pentru greșelile tale. De ce? Ca să te pot ierta astăzi. Ca să mă uit în ochii tăi astăzi și să știu că îți sunt superioară din atât de multe puncte de vedere și să știu că nu meriți să te iert. Dar nu te iert pentru că meriți. Nu te iert pentru tine, te iert pentru mine, pentru sufletul meu. Undeva, în interiorul meu, mi-am făurit prin penitență puterea de a ierta, de a te ierta și a merge mai departe. Dar tu? Tu te vei ierta vreodată?

Autor: S.A.

Sursa foto: Pinterest (Melissa Smith)