Mă înșeli?

Mă condamn pentru greșelile tale? Iau cumva vina asupra mea? Mă așez în genunchi și mă rog pentru sufletul tău? De ce, când tu ai avut grijă să mi-l târăști pe al meu până în iad și înapoi? Plecai și mă lăsai cu un milion de întrebări ce nici acum nu și-au găsit răspunsul, plecai și mă lăsai să îți culeg resturile. Și era o perioadă când mă mulțumeam cu asta, când mă mulțumeam cu puțin. Nu aveam principii, nu aveam valori, nu aveam limite. Și mi-ai demonstrat că nici tu. Și doar unei întrebări îi bănuiam răspunsul, dar refuzam să îl accept. Mă înșeli?

Stau nopțile și îmi recapitulez viața, ca să îmi dau seama ce nu a mers bine, ce a fost greșit. Stau nopțile trează, pentru că ochii mei refuză să se închidă și să uite. Stau nopțile și când îți aud pașii pe dușumea, ma prefac că dorm, ca să nu te forțez să dai ochii cu mine. Îmi este mie rușine de rușinea ta. Stau nopțile și îți simt greutatea apăsând salteaua și mă întreb dacă nu îți apasă o greutate și sufletul ăla gol. Stau nopțile și inspir parfumul de femeie pe care îl aduci după tine, parfum purtat de fiecare cămașă și de pielea ta și mă întreb: Mă înșeli?

M-am învățat să tac, mi-am învățat ochii să se închidă, nu noaptea, ci în miezul zilei, în fața tuturor lucrurilor care se petrec chiar sub ochii mei. M-am autoeducat să privesc în altă parte, să strâng din dinți și să zâmbesc de fiecare dată când voiam să plâng. M-am autoeducat să te las să mă săruți în continuare, să te las să mă îmbrățișezi în continuare, chiar dacă aș fi vrut să te lovesc, să țip la tine, să cer explicații, să am o reacție. Să ai o reacție. Am devenit inertă, nepăsătoare, rece și calculată. Tu mă crezi proastă probabil. Sunt tot ce vrei, dragule, numai nu proastă. Dar, totuși, mă înșeli?

M-am prefăcut surdă când realitatea îmi urla în urechi, m-am prefăcut oarbă când realitatea își afișa cele mai dureroase culori în fața mea. M-am transformat într-o fantomă, incapabilă să mai simtă ceva, fizic și psihic, incapabilă să mai plângă, incapabilă să mai doarmă, să mai mănânce, să mai respire. Mi-am închis inima într-o colivie și am lăsat-o frântă acolo. Am uitat de ea. Am uitat de mine, la fel cum ai uitat și tu de noi și de ceea ce aveam. Așa cum ai uitat și tu de ceea ce meritam cu adevărat. Mi-am înghițit nodul din gât, mi-am înghițit mândria și visele, la naiba, mi-am înghițit și viața. Ai șters pe jos cu demnitatea mea și nu am spus nimic. Știai că știu. Știai. Și, cu toate astea, cum poți să te mai uiți în ochii mei? Cum poți să mai ții capul sus când știi că ți-am dat totul și totuși, te întreb, mă înșeli?

Autor: S.A.

Sursa foto: Pinterest