Undeva, în gandurile unei străine

Am simțit cum pătura de sub mine era deja udă, în timp ce o altă lacrimă se rostogolea grăbită pe nasul meu. Nici nu mai simțeam cum plâng, doar curgeau lacrimile inerte și atât. Eu însămi eram inertă. Mă ghemuisem în colțul meu de pat, pe colțul meu de pătură. Până și sufletul îmi era doar colțuri, frânturi. Nici nu știam de când zăceam acolo, nu mai știam de câte ori îmi spusesem că nu îmi mai pasă, deși în realitate, nu mai suportam niciun zgomot. Nu voiam să îl mai aud pe tata urlând, așa că tăceam eu. Nu voiam să o mai aud pe mama plângând, așa că am vrut să plang eu pentru ea. Nu voiam să o mai văd pe surioara mea încolăcită în jurul unui animăluț de pluș cu care vorbea probabil, așa că am făcut-o eu.

Mă înțepau ochii. Uitasem să mai clipesc. Aș fi vrut să închid ochii, să uit totul, să uit că existam, să uit că, de teamă, micuța nu avea să mânânce nici în seara aceea. De mine nu îmi mai păsa, eram deja o moartă vie, dar ea... Nu aveam de gând să o las pradă aceleiași dureri ciclice care mă măcina pe mine. Acum aude, vede totul cu ochii ei ludici și, deși nu lăsa să se vadă, știam că suferea. O simțeam mereu prin felul ei de a se cuibări în brațele mele, prefăcându-se răsfățată. Știam. Cred că era mai puternică decât ar fi trebuit să fie la vârsta ei, mai puternică decât eram eu. Eu nu eram capabilă să simulez fericirea când mizeria din jur ne inunda. Inima ei era atât de fragilă, iar a mea atât de călită. 

Plângeam, dar niciodată cu suspine, ca să nu mă audă ea. Dacă mă auzea, se pierdea. Uneori plângeam atât de silențios, că uitam că plâng, până simțeam pătura băltind aproape sub ochii mei. Îmi ștergeam lacrimile și mă întrebam dacă eu făcusem isprava. Parcă eram în transă. Dar era bine, nu mai simțeam nimic, ca și cum, stând ghemuită, totul se strângea în mine, într-un punct central, și pulsa. Eram izolată de tot și de toate. Probabil că dacă m-ar fi atins cineva...nu aș fi rezistat, aș fi explodat, ar fi plesnit durerea în mine și m-ar fi inundat. Mi-ar fi curs răul prin vene și m-ar fi bântuit toată viața.

Și-așa mă urmăreau aceiași demoni din nou și din nou. Îi alungam, dar se tot întorceau, se întorceau să-mi sece sufletul de tot ce mai rămăsese pur, intact în el. Oricum era pe moarte, dar era de datoria mea să îl salvez, să mă salveze. Nu pentru mine, ci pentru ea. Ceva îmi spunea că tot ea avea să fie salvarea mea din iadul propriilor gânduri.

Sursă foto: Pinterest