Memoriile unei prostituate

Opt clienți azi. Am stat bine. Nu am atins cererea de zece, dar a fost mai bine ca de obicei. Cu puțin noroc, nu mă bate azi. Poate o să îmi dea doar o palmă, "pentru încurajare", cum face de fiecare dată. Oricum, deja nu mai simt nimic. Măcar azi nu a mai durut așa tare și, deși am avut trei unul după altul, am rezistat... Niște porci toți.

A venit și el azi. Părea mai bine ca ieri. Ieri...m-a speriat. Avea ochii roșii de plâns, nu văzusem niciodată un bărbat așa doborât de propriile umbre. Demonii își făcuseră bine loc în sufletul ăla. Mi-a tot vorbit de acea Ea pe care a iubit-o până la cer și înapoi și care a plecat. Mereu îmi spune că nu valorează nimic, că e un nenorocit, un gunoi și că își merită soarta. Că Ea a făcut bine că a plecat, fiindcă merita ceva mai bun, un bărbat adevărat care să o protejeze, nu un laș care să implore protecție pentru el însuși. Un bărbat care nu se poate proteja de proprii demoni...

Mereu, zi de zi, îmi vorbește de Ea, la nesfârșit, de parcă ar uita că mi-a spus exact același lucru, dar poate cu alte cuvinte, și altădată. Dar știi ce e mai ciudat? M-am surprins fiind atentă de fiecare dată. Mă fascinează să îl ascult, să văd cum vorbește despre ea ca despre un fruct oprit pe care îl idolatrizează, ca despre singurul lucru pe care nu îl poate avea. Vine la mine, cu ochii înotându-i în lacrimi, gata de colaps și mă roagă cu privirea să îl țin în brațe. Atât, nimic mai mult. Nu vrea nicio altă atingere carnală, mai intimă. Și nu știu de ce, dar mă bucur de fiecare dată când îl văd în pragul ușii camerei mele. Ceva din mine îmi spune că nu are legătură cu pauza pe care mi-o oferă, ci cu povestea lui, cu El. Of, bineînțeles ca avea legătură cu el. Doar că îmi place să mă mint singură.

L-am primit și azi, cu toate că în fiecare zi îmi propun să nu o mai fac. Mă plătește la fel ca ceilalți, dar simt că nu fac tot ce aș putea pentru el, că nu e oricum nimic suficient comparabil cu...cu toate rahaturile prin care a trecut. Îl țin în brațe, îi aud inima bătând în același ritm cu a mea, dar a lui e mai zbuciumată, e copleșită de umbre, de dureri ascunse. Și când stă așa, îl simt atât de fragil și realizez ca îmi pune inima lui în mâini de fiecare dată când se deschide în fața mea. Pentru că un nenorocit nu poate să își verse cuvintele și frustrările și rugina sufletului decât în brațele unei nenorocite. Unei nenorocite ca mine.

Îl vedeam cum suferă, cum se frânge zi de zi vorbind despre același lucru, la nesfârșit, dar nu făceam nimic. Nu puteam. Și dacă puteam, nu aș fi făcut-o. La naiba, își merita soarta! Chiar după atât de mult timp, nu mă recunoștea? Da, purtam o mască...la urma urmei, chiar și în viața mea de dinainte, mereu am purtat o mască. Dar...ochii mei nu îi spuneau nimic? Ochii mei urlau că sunt în fața lui, dar el refuza să audă, refuza să o vadă pe Ea oglindită în ochii mei...

Sursă foto: Pinterest