Inocență furată
Era ea. 17 ani. O vârstă a naivității, a speranțelor, a rebeliunii, a iubirilor trecătoare. 17 ani nu ar trebui să fie o vârstă a durerii. Pentru ea...pentru ea a fost. Ar fi vrut să cunoască dragostea, să cunoască un băiat care să îi fure inima, nu o bestie care să îi fure inocența. A cunoscut durerea, încă de pe atunci, și i-a rămas înfierată în inimă.
Pentru ea, prima oară nu a fost cum visase. Nu a fost cu parfum de roze sau de lumânări, nu a fost cu gust dulceag de vin roșu, ci cu aroma grețoasă a unei cantități enorme de alcool ieftin în care era îmbibată respirația jegului acela. Nu poți numi altfel un astfel de bărbat. Ha! Bărbat! Ar fi demonstrat ca e un bărbat adevărat ducând-o acasă, nu profitând de naivitatea vârstei și de amețeala datorată cantității adolescentine de alcool.
Își amintește și azi totul, ca și cum ar fi fost ieri. Un amestec de minciună spusă cu glas șoptit la ureche și teamă de consecințele consumului de votkă. A fost chiar ușor. Nu au fost lumânări care să aducă un plus de romantism momentului. Doar întunericul poate pătrunde într-un suflet tânăr distrus. Nu a pus muzică, să se audă în surdină. Respirația greoaie în timp ce rupea hainele de pe ea era de ajuns. De unde să mai găsească putere să se zbată, să fugă, să evadeze? Trupul îi paralizase. Era inertă, dar nu suficient de inertă cât să nu simtă mâinile acelea dure zdrelindu-i pielea virgină. Nu o atinsese nimeni până atunci. Avea vise, dar ce mai contau?!
Durerea nu a fost acea durere dulce ce vine odată cu prima dăruire a corpului și a sufletului. Durerea ei...durerea ei a fost dusă dincolo de pragul fizicului și era de necontrolat. Ceva s-a rupt in inima ei și a simțit cum moare. Lacrimile sărate curgeau nestingherite în timp ce monstrul îi batjocorea inocența. Își îneca suspinele să nu o audă cum suferă. Nu voia să îi ofere această satisfacție. Dar lacrimile...lacrimile urlau durerea spumegândă și proaspătă. Lacrimile erau mai calde decât sângele de pe așternutul murdar, nedemn de ea. Când a terminat, a vrut să o sărute satisfăcut. De parcă un rest de romantism ar fi șters coșmarul pe care tocmai îl trăise sau ar fi îndulcit momentul. O urmă de durere îi dădu puterea de a mușca buzele acelea care au mințit-o frumos. A lovit-o cu sete. Ea nu mai simțea nimic. Ce să mai simți, când ești mort?! Nici măcar nu s-a întrebat de ce ea... Oricum nu avea nimeni niciun răspuns suficient de bun cât să uite, cât să conteze...
A trăit ani cu amintirea, din ce în ce mai estompată în gânduri, dar din ce în ce mai vie în suflet. N-a mai fost niciodată aceeași. Nu a fost nimeni care să o ajute să uite, să nu se mai privească așa, să o învețe să se iubească și să iubească la rândul ei.
Doar El. Iar când a apărut El, a dispărut și coșmarul. Au dispărut și reminiscențele unui trecut pe care nu l-ar fi dorit nimănui. Pentru că nimeni nu merita asta. Nimeni.
Sursă foto: Pinterest
Comentarii
Trimiteți un comentariu