Nu știm câte vieți avem, deci hai să trăim viața din prezent!

Am auzit tot felul de teorii legate de câte vieți are un suflet, ideea fiind că viața pe care o trăim acum este doar una din viețile sufletului nostru. Se spune că fiecare suflet își alege un corp pe care să îl dețină pentru o viață, un corp capabil să îl susțină, să îl ducă în spate. După moarte, sufletul se plimbă nebun și poate dura mult timp, enorm de mult timp până își găsește odihna în alt corp pe care să îl posede. 

Un suflet, însă, este încărcat cu energia celorlalte vieți prin care a umblat, cu amintiri, cu bucurii și decepții, cu întâmplări, cu întrebări și răspunsuri, dar mai ales cu scopul sufletului respectiv, cu greșelile și lecțiile vieților anterioare. De aici și secundele acelea de recunoaștere a unei situații pe care am mai trăit-o, fără să ne dam seama exact când, secunde numite de noi dejà-vu-uri.

Un suflet nu se odihnește până nu ispășește tot ce are de ispășit, până nu învață toate lecțiile pe care le are de învățat, până nu își găsește și mai ales până nu își îndeplinește scopul pe pământ. Aici nu e vorba de păcate, ci de anumite întâmplări, anumite situații prin care un suflet trebuie să treacă pentru a dobândi eliberarea. Asta este legea naturii. Cică. Pentru că în fața tuturor acestor lucruri, se află un "se spune că". Nimic nu e sigur, nimic nu e certificat, pentru că nimeni nu s-a întors să povestească ce i s-a întâmplat. Imaginile pământești, umane, se pierd în negură, în călătoriile nebunești ale sufletului.

Îmi aduc aminte că prima carte a lui Rebreanu pe care am citit-o a fost "Adam și Eva". Mi-a plăcut la nebunie, a marcat pasiunea mea pentru scrisul și stilul autorului, acesta devenind scriitorul meu român preferat. "Adam și Eva" mi-a insuflat primele gânduri legate de numărul de vieți pe care îl are un suflet, cartea specificând că ar fi 7. Acum, nu știu dacă sunt 7, 3 sau 10, nici măcar dacă sunt numărate sau dacă există de fapt, dar ideea în sine mi se pare fascinantă. Romanul descrie cele șapte vieți prin care trec două suflete, cu accent pe povestea de dragoste dintre cele două. Toate cele șapte vieți se petrec în timpuri total diferite, din cele mai vechi timpuri, până în prezent, în diferite regiuni ale pământului, dar povestea de dragoste este veșnic una nefericită.

Ceea ce l-a determinat pe Rebreanu să scrie romanul a fost o întâmplare din 1918, când a întâlnit o femeie, ai cărei ochi l-au surprins încă din depărtare, simțind că o cunoaște. Ceea ce îl contraria, însă, era faptul că era perfect conștient de faptul că nu o mai văzuse niciodată, deși ceva din înfățișarea ei îi părea extrem de cunoscut. Femeia păruse să îl privească cu aceeași curiozitate, dând aceleași semne de pseudorecunoaștere. Cei doi s-au privit o clipă și s-au făcut nevăzuți. 

Ideea este că nu știm câte vieți avem, de aceea trebuie să profităm la maxim de fiecare clipă, să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, să apreciem toți oamenii din jurul nostru, talentele cu care am fost înzestrați, să profităm de oportunitățile care se ivesc și să fim recunoscători pentru ceea ce avem, nu să ne plângem de lucrurile pe care nu le avem. Să muncim, să încercăm din răsputeri să ne găsim scopul și mai ales să ni-l îndeplinim, să experimentăm fără păreri de rău. Pentru ca e mai bine să regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai făcut. Zic eu...

Sursă foto: Pinterest