Și dacă mâine va veni

Am simțit cum pătura de sub mine era deja udă, în timp ce o altă lacrimă se rostogolea grăbită pe nasul meu. Nici nu mai simțeam cum plâng, doar curgeau lacrimile inerte și atât. Eu însămi eram inertă. Mă ghemuisem în colțul meu de pat, pe colțul meu de pătură. Până și sufletul îmi era doar colțuri, frânturi. Nici nu știam de când zăceam acolo, nu mai știam de câte ori îmi spusesem că nu îmi mai pasă, deși în realitate, nu mai suportam niciun zgomot. Nu voiam să îl mai aud pe tata urlând, așa că tăceam eu. Nu voiam să o mai aud pe mama plângând, așa că am vrut să plang eu pentru ea. Nu voiam să o mai văd pe surioara mea încolăcită în jurul unui animăluț de pluș cu care vorbea probabil, așa că am făcut-o eu. Mă înțepau ochii. Uitasem să mai clipesc. Aș fi vrut să închid ochii, să uit totul, să uit că existam, să uit că, de teamă, micuța nu avea să mânânce nici în seara aceea. De mine nu îmi mai păsa, eram deja o moartă vie, dar ea... Nu aveam de gând să o las pradă aceleiași dure

Opt clienți azi. Am stat bine. Nu am atins cererea de zece, dar a fost mai bine ca de obicei. Cu puțin noroc, nu mă bate azi. Poate o să îmi dea doar o palmă, "pentru încurajare", cum face de fiecare dată. Oricum, deja nu mai simt nimic. Măcar azi nu a mai durut așa tare și, deși am avut trei unul după altul, am rezistat... Niște porci toți. A venit și el azi. Părea mai bine ca ieri. Ieri...m-a speriat. Avea ochii roșii de plâns, nu văzusem niciodată un bărbat așa doborât de propriile umbre. Demonii își făcuseră bine loc în sufletul ăla. Mi-a tot vorbit de acea Ea pe care a iubit-o până la cer și înapoi și care a plecat. Mereu îmi spune că nu valorează nimic, că e un nenorocit, un gunoi și că își merită soarta. Că Ea a făcut bine că a plecat, fiindcă merita ceva mai bun, un bărbat adevărat care să o protejeze, nu un laș care să implore protecție pentru el însuși. Un bărbat care nu se poate proteja de proprii demoni... Mereu, zi de zi, îmi vorbește de Ea, la nesfârșit,

Te uitai la mine cu ochii aceia negri și știai ce efect aveau asupra mea. Te uram pentru asta. Te uram pentru mai multe lucruri, dar asta mă enerva cel mai tare în momentul acela. Știam un lucru, însă. Nu aveai tu efectul ăla asupra mea, doar ochii tăi. Trist, așa-i?! Dar nu aveam de gând să mă las învinsă de data asta, ca de fiecare dată. De data asta, lucrurile aveau să stea cum voiam eu. Mă săturasem. Îmi spuneai "păpușă". Crezusem mereu ca așa mă alintai tu. Abia atunci am realizat că defapt eram marioneta ta. Și nu pentru că mă considerai tu, ci pentru că ți-am permis eu. Ce proastă, probabil ai râs de mine în tot timpul ăsta. Meritam asta? Meritam pe naiba! Am fost mereu alături de tine, mereu acolo când aveai nevoie de mine. Nu îți refuzam niciodată nimic, pentru că nu am învățat să spun " nu". Cel puțin nu ție... Te-am lăsat să faci mereu ce ai vrut din mine. Și atunci abia aveam mintea suficient de liberă. Cu toate astea, nu mă înțeleg. Nu îmi puteam r

Am bătut la ușă, întâi incet, de parcă în realitate nutream speranța ca el să nu fie acasă sau să fie la duș să să nu audă bătăile mele. Cu toate că imaginea lui în duș mi-a spulberat toate gândurile. Dar nu. Oricât de timide erau bătăile mele, a răspuns imediat. Aproape m-a speriat, părea ca mă așteaptă. Era ireal totul. De unde știa că voi veni? Nu crezusem în telepatie până în clipa aceea, dar mi-a dovedit că există.  Ne uitam unul la altul fără să știm ce să ne spunem. Probabil amândoi ne gândeam că, de fapt, nu eram acolo pentru ca aveam ceva să ne spunem. - Pot să intru? - De-asta ești aici, nu? Am zâmbit. Probabil mă credea o zăpăcită. Am vrut să arunc o privire în apartament și totul se dovedea a fi așa cum reușisem să văd prin două geamuri și un rând de perdele. Dar nu mi-a dat prea mult timp. L-am simțit în spatele meu, i-am simțit respirația pe pielea mea. Mi-a dat părul la o parte de pe umăr și am simțit cum îmi adulmecă parfumul de pe gât și din păr. Mi-a săru

Îl priveam zi de zi de la balcon. Îi priveam interiorul casei, îl priveam cum trage perdelele dimineața și seara și îmi dădeam seama atunci cât de tare mi-aș fi dorit să fi fost eu perdeaua aceea din mâinile lui, să mă atingă și pe mine cum o atingea pe ea, lent sau, tocmai, brutal. Nu văzusem de mult timp nicio femeie care să îi treacă pragul, nicio femeie care să îi tragă perdeaua dimineața, doar menajera trecută de vârsta a doua, care venea să facă curat o dată la două zile. Domnul urma să vină a doua zi, cel mai probabil. Sau cel puțin, așa îmi adusese la cunoștință cu o zi în urmă. Mă cam săturasem de întâlnirile și plecările din ce în ce mai dese ale soțului meu. Nu știu cum credea ca mă descurc eu cu toate, cu casa, cu serviciul, cu copilul, cu... singurătatea patului, singurătatea vieții. Nici nu mai țineam minte când mă atinsese ultima oară. De obicei, venea de la serviciu, obosit, voia doar o farfurie de mâncare și un pat cald. Mereu când îi băteam un apropo sau aveam eu

Era ea. 17 ani. O vârstă a naivității, a speranțelor, a rebeliunii, a iubirilor trecătoare. 17 ani nu ar trebui să fie o vârstă a durerii. Pentru ea...pentru ea a fost. Ar fi vrut să cunoască dragostea, să cunoască un băiat care să îi fure inima, nu o bestie care să îi fure inocența. A cunoscut durerea, încă de pe atunci, și i-a rămas înfierată în inimă. Pentru ea, prima oară nu a fost cum visase. Nu a fost cu parfum de roze sau de lumânări, nu a fost cu gust dulceag de vin roșu, ci cu aroma grețoasă a unei cantități enorme de alcool ieftin în care era îmbibată respirația jegului acela. Nu poți numi altfel un astfel de bărbat. Ha! Bărbat! Ar fi demonstrat ca e un bărbat adevărat ducând-o acasă, nu profitând de naivitatea vârstei și de amețeala datorată cantității adolescentine de alcool.  Își amintește și azi totul, ca și cum ar fi fost ieri. Un amestec de minciună spusă cu glas șoptit la ureche și teamă de consecințele consumului de votkă. A fost chiar ușor. Nu au fost lumânări

Dacă ultimul articol era despre bărbați, dar dedicat ambelor sexe, am hotărât ca cel de astăzi să fie despre femei, dedicat tot ambelor sexe. Probabil că modul meu de gândire și de a vedea lucrurile nu corespund ideilor tuturor. Asta nu înseamnă ca este greșit sau nu. 1. Cele mai multe femei au probleme când vine vorba de încrederea în sine. Încrederea nu apare așa, de nicăieri. Încrederea se formează în timp. Nu îi poți spune unei femei să aibă încredere în ea și să te aștepți să o aibă. Dacă o femeie nu are încredere în ea, în fizicul ei, în intelectul ei, în modul ei de a fi și de a se comporta, înseamnă că toate astea s-au format de-a lungul timpului, sedimente din vorbe aruncate ca să rănească,din cicatrici, din comparații, din preferințe și diferențe, din interpretări și așa zise modele. Când modelul trebuie să fii tu. Așadar, este nevoie de timp, răbdare și voință. Când simți că totul se destramă în  jurul tău, zâmbește. Zâmbește pentru că poate fi și mai rău. Zâmbeșt

Sunt foarte multe lucruri pe care oamenii în general le gândesc despre ambele sexe, iar majoritatea sunt niște preconcepții total stupide. Sau poate este doar parerea mea, părerea unei femei care consideră că are o minte deschisă. Fiind vorba de o părere, nu înseamnă neapărat că am dreptate, ci pur și simplu așa văd eu lucrurile. Rândurile următoare sunt despre bărbați, dar dedicate ambelor sexe. 1. E o prostie să crezi că toți bărbații sunt la fel. De ce? În primul rând, pentru că...nu sunt toți la fel. Există excepții, trebuie doar să știi ce vrei și să nu te mulțumești cu orice. Meriți ceva mai bun. Întotdeauna. Mama mereu îmi spunea că nu vei cunoaște cu adevărat o persoană până nu vei locui cu ea în casă, să îi cunoști obiceiurile, să vezi cum se comportă în mediul casnic. Valabil atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Poți crede că îl cunoști pe omul de lângă tine și să realizezi că "s-a schimbat" sau că "nu mai e același",  când, de fapt, așa a fos

Ei, iată că a venit și momentul ăsta al anului. Momentul acela când se trezesc unii că se iubesc mai mult decât s-au iubit în restul anului, când prețurile la flori, bomboane și ursuleți de pluș cresc peste noapte, când se fac declarații pe tot internetul și așa mai departe. De parcă am avea nevoie de o zi în an, de o sărbătoare  împrumutată, pentru a-i spune persoanei de lângă noi "te iubesc".  De ce să nu facem un gest frumos pentru persoana iubită într-o zi oarecare din an? De ce pe 14 februarie și nu pe 19 aprilie sau pe 27 iulie? Știu, acum par eu hater și o frustrată. Nu sunt chiar deloc. Dimpotrivă. Mi-ar plăcea să văd iubirea plutind în aer tot anul, nu doar într-o singură zi. Pentru că pe 15 nu îți vei mai aduce aminte decât de cadourile primite, nu de momentele petrecute în doi de-a lungul timpului. Și o vei lua de la capăt cu aceeași viață monotonă pe care ai avut-o și până pe 14. Trist, nu-i așa?! De ce să sărbătorim doar îndrăgostiții, când putem sărbători

Știi ce doare mai tare ca plecarea unui om din viața ta? Modul în care a făcut-o. Dezamăgirea de după. Senzația că ceva lipsește și ca nimic nu va mai fi la fel. Asta dacă ai tendința de a te atașa de persoanele din viața ta. Dacă nu, ei bine, ești un norocos și nu prea. Ești norocos pentru că ai o capacitate de auto-protecție care merită tot respectul, dar în același timp, probabil ai devenit așa pentru că ești  pățit și îți înveți  lecțiile. Mereu. Iar dacă nici asta nu e valabil pentru tine, atunci situația e cu adevărat tristă, pentru că reacția ta e ca un răspuns învățat pe care il dai oricărei persoane. La un moment dat, o să apară o persoană în viața ta care va schimba tot. Atunci ai două variante: ori te va învăța ce înseamnă atașamentul, ori vei pierde atașamentul acelei persoane pentru că nu ai știut să și oferi.  Viața îți oferă lecții. "Omul cât trăiește, învață." Nimic mai adevărat. Ești dator să o faci, altfel existi și atât, nu trăiești. Fiecare om din via

Se spune că o vază, odată spartă, oricât ai lipi-o, nu va arăta niciodată la fel. Se vor observa mereu urmele cioburilor pe suprafața ei, iar aceste urme îți vor aduce veșnic aminte că vaza... a fost spartă, că nu mai e întreagă și că, cel mai probabil, nici nu va mai fi vreodată. Îți vor aduce aminte că, oricât de bine ai lipi-o, încă te poți tăia în cioburile ei sau acestea se pot desprinde din nou, oricând.  Așa a fost mereu. Mereu am lipit, mereu am peticit. Vorbe, fapte, oameni, până și propria-mi inimă. Și m-am gândit că e mai ușor să lipești, să repari, pentru că mereu reparațiile te costă mai puțin decât ce e nou. Dar nu e așa. Când realizezi că ai dat tot ce aveai, încredere, mod de a fi, demnitate, tot, ca să rămâi fără nimic, doar tu, goală pe dinăuntru, începi să reflectezi la ceea ce ai facut, la ceea ce ai spus. Toate se reflectă în ochii tăi. Iar ochii tăi sunt plini de lacrimi. Le-am tot șters și le voi șterge în continuare. Nu pentru ca le-aș considera un semn d