Pierdut

Oare tot ce ştiam despre tine a fost o minciună? Mai bine zis, tot ce credeam despre tine... Oare am fost eu încă una dintre naive sau ai fost tu înşelător de seducător? E aşa tentant să îţi cer să mă mai minţi încă o dată, aşa, ca ultima oară. Aşa cum alţii fac dragoste ca despărţire, tu minte-mă din nou. Am trăit oricum într-o minciună în tot acest timp. Măcar să mă prefac şi de data asta că te cred, măcar lasă-mi un gust dulce-amar pe buze.

Întunericul îmi urlă în ganduri, le împrăştie în toate direcţiile, ca nisipul în vântul de miazăzi. Le duce în trecut, la ce a fost, mă întreabă dacă mai eşti, dacă vei fi, dacă ai fost vreodată. Mă întreabă de tine, de mine nimic. Nici măcar în gândurile mele, eu nu contez. Întunericul  îmi pune întrebări. Întrebări fără răspuns. Le laşi aşa? Nu îmi lăsa întrebările fără răspuns, nu îmi lăsa gândurile singure în întunericul ăsta. Ştii că mi-e frică de întuneric...

Întunericul îmi urlă în gânduri, le împrăştie în toate direcţiile, ca nisipul în vântul de miazăzi. Le duce în viitor, la ce va fi, la cum mă voi ridica de pe podeaua asta rece şi voi zâmbi, cum am făcut-o mereu. Mă întreabă dacă vei fi acolo să mă vezi cum mă ridic, întâi târându-mă, apoi din ce în ce mai curajoasă. Mă întreabă dacă vei mai conta vreodată. Mă întreabă dacă vei lăsa urme unde vei călca. Mă întreabă dacă voi reuşi.

Şi voi reuşi, pentru că nu am de ales, pentru că e tot ce mi-a mai rămas de făcut. Voi reuşi pentru că totul e pierdut acum, tot ce credeam despre tine e pierdut, tot ce credeam despre mine însămi e pierdut, iar o parte din tine va fi veşnic pierdută undeva, într-o bătaie de inimă, într-un colţ de gând. E inevitabil. Eşti inevitabil. Dar totuşi... mă mai poţi minţi o dată?

Sursa foto: Pinterest