Am nevoie de mine

Început de august. Început de ploaie. Bat picăturile vijelios în geamul meu, chemându-mă parcă în haosul lor tumultos. Simt vântul nervos amestecându-se cu norii, ca un iubit gelos pe toți bărbații din lume. Mii de voci în mintea mea. Nu vor să tacă. Îmi cântă despre moarte, despre dragoste, despre inima mea. Îmi vorbesc despre o furtună și nu știu dacă e furtuna de afară sau furtuna sângelui din venele mele. Vocile spun ceea ce eu nu am vrut să recunosc niciodată.

El e plecat. Știu unde e și cu cine. Știu că e cu ea. Simt fiecare mângâiere a lui pe pielea ei ca o tăietură de cuțit în inima mea neagră. Inima mea e văduvă. La fel sunt și eu. Mă tot întreba de ce mă îmbrac mereu în negru. Cum puteam să îi răspund? Cum puteam să îi spun să îmi ureze condoleanțe pentru el însuși? Cum sa ii spun cum am murit în fiecare zi câte puțin și cum muream în continuare? Cum, dacă el nu mă auzea noaptea cum îi plângeam moartea? 

Ploaia mă cheamă acum, să îi spele tot lui păcatele. Iar eu număr firele de nisip care se scurg din clepsidră, îmi număr rănile și le las singură să se înmulțească și să se infecteze cu nepăsare și priviri inocente. Eu știu adevărul, știu că nu îmi mai aparține, știu că nu mai e bărbatul meu. Știu că atunci când face dragoste cu mine, mustește de pasiune, dar iubirea o păstrează pentru alta. Îl simt cum freamătă în brațele mele și cum vorbele lui au altă destinatară. Îl aud noaptea cum o strigă pe ea și dimineața cum pleacă devreme. Iar eu încă pregătesc două cești de cafea... 

Ies sub norii grei de suflete pierdute. Picăturile alunecă precum îngerii căzuți. Îmi plăcea ploaia cândva, dansam în ploaie si știam că avea să răsară soarele. Acum mă tem de ploaie, de parcă ar fi acid. Ca un blestem ce veșnic se întoarce la mine. Așa e și el. Mereu o caută pe ea și mereu se întoarce la mine. Dar nu mai vreau. Am nevoie să mă regăsesc, să fiu eu din nou, să mă îmbrac colorat și să dansez din nou în ploaie. Astăzi nu mai am nevoie de el. Astăzi am nevoie de mine.

Sursa foto: Pinterest