Și dacă mâine va veni

Întotdeauna am vrut să fac ceva care să mă reprezinte pe mine însămi. Am vrut să fac ceva cu propriile puteri, am vrut să îmi demonstrez în primul rând mie, apoi lumii că pot să fac ceva de una singură. Am vrut să demonstrez că o fată din provincie, de la periferia unui oraș nu tocmai mare a reuțit în viață și și-a făcut un nume. Nu am vrut niciodată să fiu doar soția cuiva, sora cuiva, fiica cuiva, acel cineva să fie ceea ce mă definește ca persoană în lume. Nu am vrut niciodată să fiu prezentată în societate ca fiind doar o rudă a cuiva. Poate sunt înțeleasă greșit, nu sunt deloc lăudăroasă și nu pretind că sunt ceva ce nu sunt. Nu am ajuns acolo încă. Practic, sunt un nimeni în lumea asta. Cu cât cunoști mai mulți oameni și vizitezi mai multe locuri, cu atât îți dai seama cât de neînsemnat ești. Ideea este că am vrut mereu să muncesc ca să devin cineva însemnat. Am vrut mereu să las ceva în urmă, să se știe că am fost pe pământul ăsta și nu degeaba. Mi s-a spus de multe

Nu știu dacă te iubesc. Sincer, nu cred. Dacă te iubeam, aș fi fost sigură de asta… Ce simt eu pentru tine e mult mai mult decât iubire, e o dependență de care mă tem, e o dependență ce se va transforma în obsesie dacă o voi hrăni cât și cum trebuie. Ce simt eu pentru tine e o dorință înnebunitoare de a te vedea, de a te avea, zi și noapte, clipă de clipă, adânc în mine, în trupul meu, dar mai ales... mai ales în sufletul meu. Ce simt eu pentru tine e periculos, e foc și gheață, frige și îngheață în același timp, ce simt eu pentru tine îmi face sângele să fiabă atunci când te văd. Ce simt eu pentru tine e o pasiune pe care cu greu o mai pot controla, o pasiune pe care o expir și o inspir înapoi mai densă ca la început. Ce simt eu pentru tine e o nebunie de culori, o explozie de euforie, o plăcere în plină ascensiune. Ce simt eu pentru tine e un climax al mâinilor pe carnea ce freamătă de dorință, un orgasm a două spirite frenetice unite de Univers. Cine a zis că dragoste se fa

Nu îmi plac cuvintele siropoase. Nu îmi plac vorbele spuse în vânt, așa, doar pentru că sunt plăcute urechii. Nu îmi plac lingușitorii și conversațiile care mă fac să îmi dau ochii peste cap. Parcă am un detector de falsități în creier și de fiecare dată le depistez. Nu mă ajută cu nimic dacă îmi spui niște cuvinte drăguțe și, cum mă întorc cu spatele, cum începi să spui ceea ce crezi cu adevărat despre mine. Ai ceva de spus? Fă-ți curaj și spune-mi în față! Dă-mi dreptul la replică, dă-mi dreptul să mă apăr. Îmi plac lucrurile spuse sincer, exact când te aștepți mai puțin. Îmi plac lucrurile spuse după un pahar sau două de vin pentru că sunt cele mai sincere. Atunci nu vorbesc aburii alcoolului, ci sinceritatea pe care aceștia o dezleagă. De-asta spunem că lucrurile pe care le vorbești după alcool nu trebuie luate în considerare. Nu pentru că nu ar fi adevărate sau nu le-ai crede, ci pentru că te temi că sunt adevărate, dar nu ai avea curajul să le spui când ești treaz. Îmi

Ai crede că sunt singură pentru că sunt insuportabilă, urâtă, pentru că sunt rea, indecentă sau bleagă. Sunt tot ce vrei, mai puțin proastă. În rest, sunt câte puțin din cele de mai sus. Crezi că îmi e rușine să recunosc? Crezi că îmi e greu să admit că nu sunt perfectă? Nu, chiar deloc. Dar îmi place cum sunt, îmi place ceea ce sunt. E important să te simți frumos, să îți placă ceea ce vezi în oglindă, să ai încredere în tine, dar nu voi face niciodată din frumusețe un scop în viață. Cred că mama natură a știut de la început ce să îmi ofere și sunt recunoscătoare. Sunt deșteaptă, citesc, îmi place să știu câte ceva despre cât mai multe subiecte. E important pentru mine și nu voi face din asta o demonstrație de modestie, pentru că nu e cazul. E bine să fii umil, modest, dar nu exagerat. Oamenii trebuie să vadă mereu ce ai de oferit, să vadă ceea ce știi, ceea ce poți, ceea ce ești cu adevărat și nu au cum să afle decât dacă le arăți chiar tu. Pot spune că mă ridic la standardele

Nu cred în lucruri pe care le avem în comun. Cred în lucruri pe care le poți discuta cu cineva. Cred în discuții. Cred în puterea conversației. Câte lucruri s-ar putea rezolva dacă oamenii ar ști să se așeze unul în fața celuilalt și ar sta de vorbă! Civilizat. Decent. Egal. Mereu am considerat că degeaba îți împarți timpul, inima și patul cu cineva dacă nu îți poți împărți și gândurile și discuțiile cu el. Aș da orice pentru conversații lungi și interminabile, pentru puncte forte și puncte slabe, pentru argumente și contraargumente, pentru cuvinte înșirate nebunește între două minți care au ce împărți. Opinii. Idei. Metafore. El și ea. Asta numesc eu chimie. Nu îmi plac subiectele comune, nu îmi place să vorbesc doar despre ce am făcut în ziua respectivă. Îmi place să vorbesc despre vise, despre muzică, filme, artă, despre Univers. Îmi place să vorbesc despre oameni și despre natura umană. Îmi place să vorbesc despre cât de bine a fost scrisă o carte și despre cât de mult

M-am prefăcut mereu că nu îmi pasă. Nu eram inabordabilă, dar nici nu lăsam prea mult la suprafață. Nu mă implicam prea tare. Nu știam dacă era corect față de el, dar cu siguranță era corect față de mine. L-am lăsat să muncească, să se gândească la mine și la ce putea face. Și undeva în interiorul lui, știa că meritam, știa că sunt o fată pentru care trebuia să se străduiască. Îl iubeam. Îl iubeam de multă vreme. Poate de când eram copii și împărțeam toate jucăriile, iar la sfârșitul zilei mă pupa pe obraz și îmi spune că abia aștepta să ne jucăm și a doua zi. Poate de când eram în școală și ne vedeam pe culoare. Îmi zâmbea atunci și mă ținea ușor de mână, iar eu mă înroșeam ca o bleguță. Poate de când am intrat amândoi la același liceu, în aceeași clasă, iar eu muream de invidie că toate fetele arătau ca scoase din reviste, iar eu eram...eu. Și el vorbea cu toate, râdea cu toate, le zâmbea tuturor și le ținea de mână pe toate. Pe măsură ce trecea timpul, îmi dădeam seama că

Nu pot să mi-l scot din cap. Deși uneori mi se pare că e doar o închipuire a mea, că e doar un rezultat al imaginației mele perverse, pur și simplu nu pot să mi-l scot din cap. Ziua îl știu doar plecat în altă lume, poate pe altă planetă. Ca și cum ar fi prea frumos ca să fie real. Dar noaptea...noaptea e al meu, noaptea îl simt lângă mine, noaptea îmi pune muzică lentă și vin vechi în pahar. Noaptea îmi aparține. Noaptea face dragoste cu mine. Ca și cum nu ar mai fi ziua de mâine, ca și cum mâine ar dispărea. Și chiar așa este. Noaptea îmi șoptește la ureche. Nu îmi spune că mă iubește sau că are nevoie de mine. Îmi spune că mă vrea. Iar asta este tot ceea ce îmi doresc să aud. Nu vreau cuvinte siropoase pe care niciunul din noi nu le crede. Vreau să mă privească în ochi când mă pătrunde și să îmi spună că mă vrea. Atunci, în clipa aceea, să îmi spună că mă vrea, chiar și după ce m-a avut de zeci de ori. Nu vreau să îi fiu dependență sau obsesie. Vreau să îi fiu doar prietenă,

Dac ă aș fi știut atunci toate lucrurile pe care le știu acum... Dacă aș fi știut... Dar știi ceva, nu, n-am știut. Am mers orbește prin viață, așteptând să mă lovească realitatea. Știi de ce? Pentru că așa e normal, ca firescul să își facă loc printre îndoielile mele și să le împrăștie. Pentru că așa e viața, așa învățăm să trăim cu adevărat, să ne palpite sufletul de dragoste și să ne uscăm ochii de atâta plâns, să fim dezamăgiți de oameni și să cunoaștem lumea. Așa învățăm să trecem peste toate și să zâmbim. Pentru ca la sfârșitul zilei să știi că ești tu, originalul, nu o copie ieftină a ta, de care îți e rușine și de care nu știi cum să te mai ascunzi. Pentru ca la sfârșitul zilei, când pui capul pe pernă, să știi că ai încercat tot, că nu ai niciun regret și că dacă ar fi să o iei de la capăt, ai face exact același lucru. Să știi că ești tot tu. Nu a spus nimeni că e ușor. Nu a spus nimeni că totul e roz și pufos. Viața e un conglomerat de „sus” și „jos”. Nu vei fi n

Ai jucat bine. Ți-ai jucat rolul de nevinovată, de victimă. Ți-ai transformat viața într-o dramă de proastă calitate și ai așteptat ca oamenii să te aplaude. Și au făcut-o pentru un timp, o parte pentru că îți erau prieteni, o parte pentru că părea interesant. Apoi au început să plece pentru că ce e ieftin se vede din prima. Iar teatrul tău e ieftin și prost. N-au mai stat la coadă să îți admire scena vieții și nici drama în realitate inexistentă. Iar încetul cu încetul ai uitat că ai o viață, erai atât de cufundată în jegul propriei drame, că ai uitat să trăiești realitatea, să trăiești viața. Erai atât de pasionată de ceea ce făceai, încât credeai că e bine, că e corect, că e real și trăiești o viață aievea. Ai devenit paranoică, ți se părea că totul e împotriva ta, că toți sunt incorecți și că totul e un complot, o conspirație împotriva ta. Doar tu ești perfectă, nu ai greșit cu absolut nimic, doar ți-ai jucat rolul impecabil. Un rol și atât. Ai început să te panichezi.