Singuri împreună

Ştii ce e mai trist decât să fii singur? Să fiţi singuri împreună. Când pe zi ce trece îţi dai seama că vă îndepărtaţi tot mai tare unul de celălalt. Când ajungi seara acasă cu gândul că nu mai e nimic din ce a fost şi că totul a devenit o rutină greu de suportat. Când staţi amândoi în pat, spate în spate, fără să aveţi un motiv real sa fiţi supăraţi, tăcuţi amândoi. Tăcuţi, ferm convinşi că nu mai aveţi nimic de spus când, de fapt, aveţi atâtea de spus... Când ţie îţi curg lacrimile pe obraji şi nu găseşti motivul din spatele lor, iar celuilalt îi vine să urle de atâta tăcere, de atât de mult timp pierdut. Când...

...totul e normal. Dar oare este? Este normal să trăieşti aşa, zi de zi cu întrebări ale căror răspunsuri le ştiţi amândoi, dar amândurora vă este teamă de ele? Este normal să vă fie teamă de adevăr? Este normal să nu realizaţi că v-ar fi mai bine separat, decât împreună? Nu cred. Vă sufocaţi unul pe altul, iar consecinţele sunt aceleaşi, drumul până la ele, însă, depinde de alegerea voastră. Nu speră nimeni la prietenia de după, asta ar suna credibil într-un basm. Dar în viaţa reală...lucrurile stau altfel. O discuţie matură ar fi de ajuns. Suntem oameni civilizaţi.

Da, ştiu, trăim într-o lume în care preferăm să aruncăm, decât să reparăm când ceva lipseşte sau când ceva nu mai funcţionează. Dar vine un moment când te saturi să tot repari. E ca şi cum ai încerca sa lipeşti un geam cu o bucată de scotch. E o soluţie urgentă, de moment şi poate va rezista cât e soare, dar la prima pală de vânt s-a dus naibii geamul cu totul. Şi arunci. Dar în loc să arunci geamul cât de cât întreg, arunci cioburile şi te mai şi tai.

Nu vă fie teamă să spuneţi lucrurilor pe nume atunci când e cazul şi nu simţiţi că nu mai e nimic de făcut. Problemele se rezolvă doar atunci când se fac cunoscute. Învăţaţi să puneţi punct, nu doar puncte puncte.

Sursa foto: Pinterest