Nu îmi doresc copii

Nu îmi doresc copii. Pentru unii oameni este șocant, pentru alții este doar o fază, pentru simplul considerent că „o să îmi treacă”. Ceea ce e posibil sau nu.

Nu îmi doresc copii. Cred că sunt oameni care, pur și simplu, nu sunt făcuți să fie părinți. Cred că sunt femei care, pur și simplu, nu sunt făcute să fie mame. Astfel de femei pot fi cele mai tari mătuși, prietena aia a mamei care înțelege cel mai bine copilul și dorințele acestuia, dar niciodată o mamă bună. Și mai cred că eu sunt una din aceste femei. Nu pentru că nu aș fi capabilă să iubesc. Nu pentru că nu aș fi capabilă să iubesc un copil. Nu pentru că nu aș fi capabilă să îi ofer tot ce este mai bun. Ci pentru că un copil merită să renunți la viața ta pentru el, iar eu pur și simplu nu voi putea niciodată să fac asta. Nu pot renunța la mine sau la viața mea pentru un copil. Iar o persoană care nu poate face asta, nu va fi niciodată un părinte bun. Practic, atunci când faci un copil, viața ta se înjumătățește, pentru că o jumătate trebuie dată copilului.

Jumătate din tot. Jumătate din corpul tău. Jumătate din sufletul tău. Jumătate din inima ta. Jumătate din existența ta. Jumătate din viața ta. Jumătate din tine. Iar eu, dacă nu pot face asta, nu voi fi niciodată o mamă bună.

Nu îmi doresc copii. Poate că sunt egoistă. Poate că sunt inumană. Unii spun că nu voi fi o femeie completă fără să fac un copil. Unii spun că nu voi fi un om complet fără să fac un copil, fără să las pământului un viitor. Omule, să construiești o casă, să sădești un pom și să faci un copil! Dar, decât să fac un copil doar pentru că așa îmi impune societatea ca să mă catalogheze drept „normal”, doar pentru că așa…trebuie, atunci mai bine nu îl fac. Pentru că nimic impus nu iese bine. Nu vreau să fac un copil pe care să fiu obligată să îl iubesc, dar din cauza căruia sufletul să îmi fie plin de resentimente, durere și ură. Ură față de societate, ură față de reguli, ură față de el sau chiar ură față de mine însămi. Nu vreau să fac un copil pe care să îl regret mai târziu. Nu vreau să fac un copil pe care să nu îl cresc bine. Nu vreau să fac un copil care să devină mai târziu sursa nereușitelor și a frustrărilor mele. Da, sunt inumană. Da, sunt egoistă. Dar nimeni nu are dreptul să îmi spună că sunt mai puțin femeie pentru că nu îmi doresc copii. Nimeni nu are dreptul să îmi spună că sunt mai puțin om dacă nu am făcut un copil.

Nu îmi doresc copii. Ce bărbat va sta cu tine dacă nu îi faci un copil? Un bărbat care mă iubește, dragă lume. Un bărbat care mă respectă pentru ceea ce reprezint în viața lui, un bărbat care îmi respectă alegerile pentru că sunt raționale și logice. Un bărbat care mă înțelege. Un bărbat care știe că un copil nu va uni niciodată un cuplu deja zdruncinat. Dacă bărbatul nu respectă și dorințele mele, atunci nu vreau să stea cu mine. Și de unde dependența asta de bărbat? De unde disperarea asta de a țin bărbatul lângă tine? De unde nevoia asta atroce de a obliga bărbatul să stea lângă tine? Dacă el vrea să plece, îl conduc la ușă. Simplu.

Nu îmi doresc copii. Nu vreau să fac un copil. De ce? Și pentru ce? Pentru ce să fac un copil? Pentru ce să îl copleșesc cu toată iubirea pământeană și nepământeană de care este capabilă o mamă, dacă lumea de afară îl va plesni cu ură și gunoi? Pentru ce să sacrific tot ce ține de ființa mea pentru el, când lumea de afară va încerca să îl distrugă, lumea de afară va încerca să smulgă din el tot ce este pur și toate valorile insuflate de mine? De ce să fac un copil în lumea asta care va încerca mereu să ia ceva de la el și să nu îi ofere nimic? De ce să fac un copil când lumea îl va face să își vândă sufletul și să își spele creierul, făcându-l să creadă că este fericit? De ce să fac un copil când lumea îi va fura zâmbetul și îi va tăia aripile? De ce să fac un copil în lumea asta tristă, lipsită de vise, dar plină de idealuri? De ce să fac un copil dacă nu îmi doresc unul?

Autor: S.A.

Sursă foto: Pinterest