2 Aprilie. Ziua conştientizării autismului

Nu ştiu câţi dintre voi ştiu ce este autismul, dar pentru unii părinţi şi viitori părinţi reprezintă un coşmar şi o binecuvântare în acelasi timp. Şi vă voi spune de ce în cele ce urmează.

Autismul este o tulburare neuropsihiatrică, o tulburare de dezvoltare cu care se bănuieşte că se nasc unii copii, deşi simptomele încep să apară în jurul vârstei de 2-3 ani. Spun că se bănuieşte pentru că încă nu se ştie dacă aceşti copii se nasc cu această problemă sau o capătă pe parcursul primilor ani de viaţă. Nu se ştie nici măcar o cauză clară a apariţiei şi dezvoltării acestei boli, deşi se desfăşoară cercetări intense în acest sens. Printre simptome se numără dificultăţile în ceea ce priveşte comunicarea de orice fel, lipsa contactului vizual, scăderea treptată a atenţiei acordate interlocutorului şi căpătarea unor stereotipii, a unor ticuri.

Cazurile şi manifestările acestei tulburări sunt multiple şi diverse. Unii copii pot vorbi, pot spune cuvinte, chiar lega propoziţii logice, alţii doar gânguresc, neputând comunica ceva concret din punct de vedere verbal. Totul depinde de gravitatea tulburării din spectrul autist şi de terapia practicată cu bolnavii. Cu cât se începe terapia mai repede, cu atât şansele de recuperare a copiilor şi de a-i ajuta să ducă o viaţă cât mai normal cresc. Toate aceste terapii, însă, necesită o analiză amănunţită, mult efort, mult timp şi mulţi bani alocaţi. Ca să nu mai vorbim de răbdare, pentru că aceste exerciţii nu îşi arată rezultatele peste noapte.

Iar ce am spus mai sus este doar vârful iceberg-ului, pentru că în spatele unui părinte de copil autist se ascund multe nopţi nedormite, stres continuu şi intens, griji pentru orice lucru şi atenţie focusată 100% pe nevoile copilului. Practic, un astfel de părinte, implicat, bineînţeles, nu mai are o viaţă a lui. Viaţa lui se rezumă în mare la viaţa propriului copil. Un astfel de copil, cu un handicap grav, nu poate mânca singur, nu se poate îmbrăca singur, nu se poate încălţa, nu se poate spăla singur, nici măcar la toaletă nu poate fi lăsat nesupravegheat. E nevoie de o singură clipă de neatenţie pentru a se petrece un dezastru.

De unde ştiu atâtea detalii? Pentru că fratele meu este autist, iar mama trăieşte zi de zi această viaţă. Chiar spunea odată că ea creşte un bebeluş de 18 ani, dar probabil că acesta îi este scopul pe pământ. Dragoş e un copil perfect din punct de vedere fizic. Dacă l-ai privi, ai spune că e un copil normal, de o frumuseţe extraodinară, cu ochii lui ciocolatii luminoşi, nasul perfect şi buzele pline. În fiecare zi îmi spun că dacă ar fi fost un adolescent normal, la liceu, ar fi frânt cu siguranţă multe inimi. Mama l-a învăţat multe lucruri, l-a învăţat să arate ceea ce vrea, să spună “apă” şi “mama”, să se ducă la baie dacă are nevoie, ba chiar să se dezbrace şi să îmbrace anumite obiecte de îmbăcăminte. L-a învăţat să aducă anumite lucruri, cum ar fi o cană sau o farfurie, să facă diferenţa dintre o lingură şi o linguriţă, să spună când nu îi place o melodie ca să îi punem alta, ba chiar ne aduce telecomanda de la combina muzicală pentru asta, pentru că asta e ceea ce îi place să facă cel mai mult: să asculte muzică.

De ce sunt aceşti copii o binecuvântare? Pentru că, pe lângă ca sunt foarte frumoşi, aceşti copii vin printre noi pentru a ne învăţa nişte lecţii, pentru a semăna iubire şi a ne învăţa şi pe noi să iubim, indiferent de circumstanţe şi de persoane. Pur şi simplu, să iubim. Acum două seri, chiar, a venit Dragoş în camera mea, pe neaşteptate şi m-a luat de brat. Iniţial am crezut că vrea el să stea pe pat şi că vrea să îi fac loc, dar nu. El m-a luat de braţ, s-a aplecat şi m-a pupat pe păr şi apoi pe obraz. Am fost atât de surprinsă de gestul lui total neaşteptat, mai ales că de cele mai multe ori, eu sunt cea care îl copleşeşte cu pupici. Şi mi-am dat seama de-a lungul timpului că acesta este modul lui de a ne spune că ne iubeşte. Mă uit la el în fiecare zi şi îmi dau seama că îmi spune prin fiecare gest al lui cât de mult ar trebui să apreciez viaţa şi tot ce mi-a dat Dumnezeu, cât de mult ar trebui să preţuiesc fiecare clipă şi cu ce intensitate ar trebui să o trăiesc. Cu fiecare zâmbet al lui îmi spune cât de recunoscătoare ar trebui să fiu pentru tot ceea ce am, că ar trebui să găsesc fericirea în orice, cât de mărunt, în fiecare respiraţie, în fiecare cuvânt pe care îl aud sau îl spun, în fiecare pală de vânt pe care o simt.

Aceşti copii vin pe pământ şi în vieţile noastre ca să ne înveţe câte ceva, vin în familiile noastre ca să ne înveţe ce este iubirea, ce este acceptarea, ce este prietenia şi toleranţa. Nu îi respingeţi pe aceşti copii, nu judecaţi fără să ştiţi, nu îi trataţi ca pe o nenororcire în viaţa voastră, pentru că ei, în realitate, reprezintă o binecuvântare şi au nevoie de toată iubirea noastră. Haideţi să conştientizăm autismul azi şi în fiecare zi şi să învăţăm astfel să nu mai judecăm după aparenţe, ci să învăţăm cum să primim şi cum să dăruim iubire.

Sursa foto: Pinterest