Mesaj într-o sticluţă pe mare

Nu plănuiam să scriu cele ce urmează din simplul motiv că nu îmi place să vorbesc despre mine sau despre viaţa mea. Ştiu că am început un serial în cuvinte despre cum îmi petrec eu viaţa, dar am omis o mulţime de lucruri, fiindcă serialul în cuvinte este despre viaţa unei fete de 20 de ani, oricine ar fi aceasta, poate fi vecina de la 3, colega mea de la facultate sau prietena mea cea mai bună. Am avut grijă ca în fiecare episod să spun suficient cât să fie interesantă povestea mea, fără să depăşesc anumite limite ale propriei intimităţi.

Oamenii nu mă cunosc, nici cei care admit sus şi tare că mă cunosc, nici cei care îşi permit să mă judece pe motiv că mă cunosc. Mama mea are o vorbă: Atunci când vei trece exact prin ceea ce am trecut eu şi vei trăi exact cum am trăit eu, iar tu te vei fi descurcat mai bine, atunci vei avea dreptul să mă judeci. Dar asta este teoretic doar, pentru că am auzit si am citit multe despre mine de-a lungul timpului. Mai bune, mai rele. Mi-aş dori ca măcar să fi fost adevărate, măcar să am consolarea asta. Din toate persoanele din lumea asta, doar mama are dreptul să afirme că mă cunoaşte cu adevărat. Nici măcar eu însămi nu mă simt capabilă să spun că mă cunosc pentru că azi văd lucrurile într-un fel, mâine poate în alt fel. Sunt imprevizibilă.

Deţin acest blog de mai bine de un an, deşi scriu de mult mai multă vreme. Pot spune că “Şi dacă mâine va veni” este proiectul meu de suflet, visul meu care începe încet, încet să devină realitate. Am fost întrebată adeseori în legătură cu semnificaţia acestui nume. Sincer, nu am fost niciodată bună la ales titluri şi nume, nu ştiu de ce. Pot scrie articole întregi, pagini la rând, dar îmi e foarte greu să aleg un titlu potrivit. Aşadar, prin septembrie 2015 am anunţat-o pe mama că îmi trece prin minte să îmi deschid un blog, doar că am nevoie de ajutor în privinţa numelui. Aşa am început noi să ne gândim la un titlu, făcând o listă şi căutând un link care să nu fie deja folosit. Eram pe punctul de a capitula, când mamei i-a venit ideea acestui titlu, pe care eu l-am găsit excelent şi care, în mod surprinzător, avea propria-mi poveste în spate.

“Şi dacă maine va veni” reprezinta speranţa. Speranţa că într-o zi, el se va întoarce. El? O iubire veche, dar profundă. O iubire a trecutului. Ei bine, nu a făcut-o, dar, scriind şi lucrând la acest blog, am reuşit să îmi ocup mintea cu altceva şi să îl las în urmă. Nu l-am uitat, dar am trecut de mult peste. Draga mea, ţi-am povestit, aşa-i?! Încă din seara în care m-ai abordat nervoasă şi, bineînţeles, nepoliticoasă, dar probabil la vârsta ta, e normal să mai uiţi… Nu este genul de poveste pe care o spun oricui, dar ai avut grijă să o mânjeşti cu noroi. În niciun caz nu am furat acest nume, în niciun caz nu bănuiam că aceste cuvinte ar “aparţine” cuiva. Sunt doar nişte cuvinte care pentru mine aveau o mai mare însemnătate şi oricum nu aveam de gând să renunţ la ele. Dar tu poţi să te gândeşti că “mi le-ai cedat”, dacă asta te ajută să dormi mai bine noaptea.

Nu am copiat niciodată un singur cuvânt de la altcineva, ca să nu mai zic de articolele tale mediocre. Nu am avut niciodată nevoie, am o imaginaţie care depăşeşte orice limită impusă vreodată de propriile-mi gânduri. M-am autodepăşit mereu. Am vrut să fiu din ce în ce mai bună, să scriu din ce în ce mai bine, să rup bucăţi din mine şi să le aştern la picioarele cititorilor mei, care devin din ce în ce mai mulţi. Nu ştie nimeni cât de recunoscătoare sunt pentru lecturile lor pe umilul meu blog, sunt recunoscătoare până la cer şi înapoi că am ocazia să lupt pentru visul meu.  Dar tu, draga mea, nu numai că nu te-ai limitat la blogul meu, dar ai rupt articole şi din blogurile altora, lipindu-le cutezătoare pe al tău. Daaa, ce credeai, că nu ştiu? Eu sunt în permanentă recunoaştere, citesc zeci de bloguri, urmăresc articole noi şi vechi şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit din pură întâmplare cu cât tupeu ţi-ai însuşit articolele altora. Şi te mai consideri scriitoare? Cum poţi dormi, când ştii că cele mai bune şi mai appreciate articole de pe blogul tău sunt ale altora? Când ştii că cele mai bune articole de pe blogul tău îmi aparţin MIE? Iar la asta te-am învins, şi ştim amândouă asta. Şi râd şi zâmbesc triumfătoare.

Revenind, însă, la mine, sunt genul de femeie care vede viaţa dincolo de un bărbat, genul de femeie care nu ar lăsa un bărbat să o domine sau să o subestimeze. Sunt genul de femeie independentă, care luptă pentru propriile drepturi în viaţa unui bărbat, care iubeşte cu aceeaşi intensitate cu care scrie, care munceşte şi nu aşteaptă doar să primească. Eu nu am nevoie de un bărbat să îmi cumpere o rochie sau o geantă, astea mi le cumpăr singură. Port pantofii cumpăraţi din banii mei, port rujul roşu muncit de mine, de mâinile pe care îmi port cu mândrie unghiile cu ojă. Mă uit în oglindă şi zâmbesc, pentru că sunt frumoasă şi deşteaptă, pentru că nu sunt perfectă, ci perfecţionistă, pentru că greşesc, dar, cum spune Antonia, eu greşesc cel mai bine. Şi nu am regrete.

Da, am iubit nebuneşte, cu disperare, l-am implorat pe cel pe care îl credeam bărbatul vieţii mele să rămână. E trecutul meu şi mi-l asum. Şi nu e problema nimănui în faţa cui îmi deschid inima şi picioarele, nici nu dau socoteală pentru asta. Pentru că nu o fac în faţa oricui. Când a plecat, mi-am jurat că nu voi mai lăsa niciun bărbat să mă trateze aşa. Încă nu s-a născut bărbatul care să mă controleze. Mi-am promis că voi munci atât de mult, încât va mai auzi de mine şi va regreta că a plecat. Trecutul şi mama sunt cei doi factori care m-au făcut cea care sunt astăzi. Iar mama va fi mereu prezentul meu, indiferent de ce se întâmplă. Am învăţat din greşelile mele şi mai am multe greşeli de făcut pentru a-mi învăţa lecţiile, una mai dură ca cealaltă. Am suferit, am plâns amarnic, am căzut. Dar m-am ridicat. Singură. Mi-am adunat bucăţile şi sunt altfel astăzi pentru câ mi-am aranjat bucăţile diferit. Astăzi nu îmi mai este teamă, am mai multă încredere şi mai mult chef de viaţă ca niciodată. Am mai multă pace în suflet şi o inimă gata să se îndrăgosteasă din nou. O inimă călită, o inimă mai matură, mai responsabilă şi mai puternică, O inimă mai precaută.

O inimă pe care nu o poţi doborî tu prin nişte cuvinte a căror gramatică o ucizi şi al căror înţeles nu îl pricepi. Tu, “doamnă”, nu eşti decât o străină într-o lume plină de străini, unii mai în plus ca alţii.

Sursa foto: Pinterest