Scrisoare către o amintire

Bună! Tot eu sunt... Da, eu, fraiera aia care te căuta mereu, chiar și când știa că nu mai aveai nevoie de ea. Astăzi nu te caut din același motiv pentru care te  căutam atunci. Astăzi nu te caut pentru că te vreau înapoi, ci pentru a-mi lua adio de la tine, de la amintirea ta, pentru totdeauna. 

Am rupt toate scrisorile de la tine, mi-am eliberat memoria telefonului de miile noastre de mesaje. De ce le-am păstrat? Nici eu nu știu. Nici măcar nu le-am deschis de când ai plecat. Scrisorile le-am păstrat într-o cutie, poate în  speranța că mi se va face cândva dor de tine și prin ele îmi voi aduce aminte de cum erai, iar mesajele, nu știu, poate aveam nevoie de o dovadă către mine însămi că ai existat, că nu ai fost doar un produs al imaginației mele. Asta e, oricum, ultima oară când îți scriu, promit!

Mi-ar plăcea să cred că ești fericit, că a meritat să pleci. Mă întreb și acum ce nu ți-am dat, dacă eu am rămas fără nimic, ce are ea și eu nu am avut. Dar acum știu ce a fost. Eu eram o copilă, nu? Eu eram naivă și inocentă, nu?! Ea? Ea e femeie. Nu mă înțelege greșit, nu am nicio problemă cu ea, mi-aș dori chiar ca pe ea să o faci de o mie de ori mai fericită decât m-ai făcut pe mine. Iar eu am fost fericită. A fost cea mai frumoasă perioadă din  viața mea. Știi ce se spune, nu? Prima iubire nu o uiți niciodată, pentru că doar atunci ai curajul și naivitatea de a-ți dărui toată inima, fără pretenții de a o primi înapoi. Mi-aș fi dorit să fiu eu muza ta, să fiu eu cea căreia îi dedici succesul tău, sa fiu cea care te așteaptă seara să vii acasă, sau să fii tu cel care mă așteaptă, cel care îmi gătește când sunt obosită... Mi-aș fi dorit să împărțim totul, casa, masa, patul, dar mai ales să ne împărtășim problemele și bucuriile. Păcat că pentru tine au contat mai mult 2-3 cafele cu ea, decât atâtea luni minunate cu mine...

Mi-aș dori să vină cândva ziua când ne vom întâlni întâmplător pe stradă și vom avea maturitatea și înțelepciunea de a ne zâmbi în semn de recunoaștere, fiind doi oameni civilizați care se vor fi iertat. Am nevoie de iertarea ta, la fel cum am nevoie să te pot ierta și eu pe tine. Și știu că și tu te întrebi noaptea, în întuneric, în patul pe care îl împarți acum cu ea, ce mai fac sau dacă te-am iertat. Oare dormi bine, dormi liniștit? Eu nu. Uneori simt că somnul mă ajută să uit, măcar momentan, de durere. 

Îmi pare rău. Îmi pare rău că s-a terminat așa, mi-ar fi plăcut să avem parte de despărțirea aceea prietenească pe care o aveam amândoi în gând ca plan B. Da, știu, probabil e vina mea pentru că nu am putut să te las să pleci așa ușor. Înțelege-mă, a fost maniera mea copilărească de a lupta pentru ce iubeam,  pentru ce credeam că mai am. Eu te-am înțeles, știu că a fost greu și pentru tine, dar ai fost laș, nu ai vrut să...să mă vrei. Eu am luptat chiar și cu mine însămi, dar m-am săturat. M-am săturat să iubesc o amintire...

P.S. Poate vrei să mai ascultăm o dată melodia noastră. Nu îți promit că este ultima oară...

Sursă foto: Adrian Clark (Flickr)