Sunt altfel acum

Mă întreb uneori cum ar fi fost dacă... Mă întreb cum ar fi fost viața mea acum, ce aș fi simțit, dacă aș fi fost mai fericită sau dacă, în cele din urmă, tot m-aș fi trezit la realitate. Mă întreb dacă a meritat efortul, dacă toate lucrurile pe care le-am sacrificat chiar au meritat asta, dacă își mai aduce aminte de mine, de numele meu, de cum arătam... 

Sunt altfel acum. Probabil dacă m-ar întâlni  pe stradă, nu m-ar recunoaște. M-ar privi cu ochi de străin și s-ar chinui să mă vadă din nou ca cea care eram odată. Dar eu nu mai sunt la fel. Nu mai sunt copila aceea care a crezut fiecare cuvânt din gura lui frumoasă. Nu mai sunt copila care i-a alunecat în brațe credulă, copila care se întorcea la el oricâte palme și respingeri ar fi primit... Nu mai sunt EA, iar el nu mai e EL. 

Cum aș reacționa eu? Probabil l-aș privi astfel încât să vadă că l-am recunoscut, dar mi-aș întoarce spatele, același spate pe care l-a adorat de atâtea ori, același trup de care s-a plictisit când l-a avut. Oricum, nu are rost. Nici azi nu a venit. Nici ieri, nici niciodată. Mi-aș dori să îl mai văd o dată, să văd dacă are curajul să mă mai privească în ochi. Sau poate dacă am eu curajul să îl mai privesc în ochi. Nu știu dacă l-am uitat complet. Poate însuși faptul că mă întreb și astăzi ce mai face răspunde negativ gândului meu. Mă bucur, însă, că a plecat, poate prea târziu, dar a plecat. Cred că am fost eu naivă să nu mă  gândesc la plecarea lui într-o zi. Nu am fost oarbă, am fost proastă. 

A fost o lecție și atât. Îmi pare rău ca nu am învățat-o mai devreme, când aveam puterea să o fac. Cu fiecare întâlnire, eu mai muream puțin, iar el era mai puternic. Vedeam asta cu fiecare zi ce trecea, simțeam  răceala în privirea lui, dar refuzam să schimb ceva. Cred ca îl iubeam și, deși știam că el nu mă mai iubea, negam asta chiar în  fața lui. Poate că nu m-a iubit niciodată, sau dacă a făcut-o, nu suficient cât să rămână.

Și dacă mâine va veni...

Sursă foto: Hartwig HKD (Flickr)