Memento mori

A închis ochii încet. Acum era cu adevărat cufundat în întuneric total. Era  liniște. Nu își dorea nimic mai mult, dar totuși mai era ceva...o voce... Ah, da, vocea aceea din capul lui, Vocea care nu îi dădea pace, nici ziua, nici noaptea. Acum o auzea, era acolo din nou, prezentă ca  întotdeauna. De ce nu pleca? De ce îi spunea mereu lucrurile acelea? De ce îi povestea despre ea? De ce îi aducea aminte de ea?

Parcă Vocea era chiar ea. Dar parcă nu o chema așa, nu, normal că nu o chema așa, ar fi fost ridicol. Atunci de ce? Era chiar vocea ei, glasul acela aromat ca parfumul ei, roșu ca buzele ei pline... Pline, da, dar pline de venin sau...nu, mai degrabă de heroină. Oh, cât îi

lipsea Heroina! Dar nici ăsta nu era numele ei... Cum naiba o chema? Dar mai conta, oricum fusese una oarecare sau poate că pentru alții, pentru ceilalți ea era una oarecare. Dar pentru el, pentru el era minunată, cu rochia aceea de mătase alunecând atât de ușor pe pielea ei caldă... Doar câțiva bănuți și rochia cădea. Sau cel puțin așa era cu ceilalți.

Cu el era diferit. Știa asta, știa că pe el chiar îl voia, de-asta nici nu i-a acceptat vreodată plata. Știa, dar nu o putea ierta. Acum, măcar, nu o mai atinge nimeni. Dacă nu a putut ea să renunțe cu binele, a facut-o el să renunțe, dar cu răul. I-a părut rău, dar era doar vina ei. Ea l-a înnebunit cu privirea ei, cu parfumul acela amețitor, rochia aceea... Nu-i dădea pace!

Acum era rândul lui. Nu o putea lăsa singură, era prea frumoasă să fie lăsată singură. Cuțitul ăla, ce lamă, câtă finețe! O singură alunecare și gata...exact ca rochia ei de mătase...

Era întuneric din nou...și liniște...și, pentru prima oară, dispăru și Vocea odată cu durerea...

Notă: "Sonata Lunii" este piesa mea preferată din repertoriul muzicii clasice. Îmi transmite ceva special și nu aș ști ce anume, dar mi se face pielea de găină de fiecare dată când o ascult. Atinge cele mai ascunse și mai sensibile emoții din sufletul meu.

Sursă foto: independentman (Flickr)