Vinul lui Lucifer

Vorbea cu toată lumea. Gusta mereu aroma din paharul ei și zâmbea. Vorbea despre alții, mereu despre alții și niciodată despre ea. Vorbea despre nimicuri, când în mintea ei erau constelații și meteoriți. Vorbea despre lumea noastră, când ea venea de pe un cu totul alt tărâm. Iar când oamenii din jurul ei se îndepărta, își cobora ochii spre podea și înghițea în sec.

Avea cei mai triști ochi din lume și parcă Universul plutea în jurul lor. Ochii îi erau ușor umezi permanent și când mă privea, tot pământul era al meu. Avea praf de stele în păr și aur în cuvinte. Avea zâmbetul sfios și privirea tristă. Aș fi vrut să zic că era o femeie bună, că era pâinea lui Dumnezeu sau nectarul zeilor Olimpului. Dar ea era vinul lui Lucifer, tot mai amar pe măsură ce îl bei, tot mai dulce pe măsură ce îl îndepărtezi. Era ca un magnet al oamenilor, cu o tandrețe rece și o privire euristică.

Toți vorbeau cu ea, dar nimeni nu o cunoștea. Toți îi zâmbeau, dar nimeni nu o înțelegea. Toți dansau cu ea, dar nimeni nu o ținea în brațe. Toți o doreau, dar nimeni nu o iubea. Toți o priveau, dar nimeni nu îi ridica privirea din pământ.

Își lăsa aroma oriunde mergea și nici măcar nu era frumoasă. Dar ceva din mersul ei te făcea să crezi că levitează, ceva din felul ei de a fi te făcea să crezi în îngeri. Înger căzut. Înger camuflat. Înger rătăcit. Un demon se ascundea în spatele ochilor triști, un demon menit să ademenească subtil, un demon trimis să consume suflete și să răpească liniști.

Știam că nu mă iubește. O parte din mine era mereu conștientă că se folosește de mine, o parte din mine îi cunoștea demonii, o altă parte din mine o vedea dreptul îngerul vieții lui, un înger îmbrăcat mereu în rochii negre și ruj roșu. În nopțile în care purta doar parfum scotea și demonii mei la suprafață. Și cu toate astea, eram nebun după ea, eram nebun după ființa aceea care mă consuma și se prefăcea că mă iubește. Eram nebun după vinul lui Lucifer.