Casa singurătății

Nu știam unde eram. Era întuneric și un fum înecăcios îmi inunda plămânii. Am simțit cum mă prăbușesc  pe ceva tare și destul de rece și lipicios. Părea a fi podeaua, dar n-am găsit puterea de a mă ridica de acolo. Mi-am amintit cât de ușor i-a fost să plece. Mi-am amintit cât de ușor m-a lăsat singură, într-o casă pustie și rece. Mi-am amintit cât de ușor am trecut de la dragoste la nimic.

Pentru că nu îl uram. Dar faptul că nu mai simțeam nimic pentru el era mai dureros decât ura pe care merita să o simt. Nici răzbunare nu voiam, nu mai voiam nimic de la el. Voiam de la mine, voiam să găsesc undeva puterea de a mă ridica de pe podeaua aia și să simt ceva. Voiam să plâng, voiam să râd isteric. Voiam să mă simt îngrozitor sau să mă simt bine. Dar eu nu simțeam nimic, doar un fum gros înecându-mi plămânii și o greutate în stomacul gol. Pe măsură ce treceau clipele, am realizat că nici fumul nu exista, nici greutatea din stomacul meu. Simțeam ceva, asta era tot. Nu mai eram amorțită, nu mai eram neputincioasă.

Apoi m-am ridicat. Mi-am scos pantofii și rochia. Mi-am scos lenjeria și bijuteriile și mi-am desprins părul din menghina care părea că îmi spulberă craniul. M-am plimbat goală prin toată casa și toată casa mirosea a el. Mi-am plimbat tălpile goale pe podeaua rece și mi se lipeau de ea, ca și cum m-ar fi tras el de picioare, implorându-mă să rămân. Dar eu nu mai puteam rămâne.

Trebuia să mai văd o dată casa aceea mlăștinoasă, cu podele reci și pereți pustii, cu camere negre și suflete uitate, ca să nu uit niciodată ce mi-a făcut. Trebuia să mai văd încă o dată casa aia în care m-am simțit mai singură cu el decât fără el ca să nu uit niciodată ce gust are singurătatea în doi. Trebuia să mai văd încă o dată casa aia în care mi-am lăsat jumătate din tinerețe și inima întreagă ca să nu uit niciodată unde să mă întorc după ele. Trebuia să mai văd o dată casa aia unde stăteau minciunile agățate pe pereți și unde atârnau zâmbetele false ca ciucurii din tavan ca să nu uit niciodată adevărul. Trebuia să mai văd încă o dată casa aia unde s-au răcit saltelele de la atâta iubire furată din ele ca să nu uit niciodată nimic.

Mi-am purtat pașii goi prin fiecare cameră. Mi-am purtat trupul gol prin fiecare colț și am inspirat aerul greu. Ochii mi-au rătăcit pe fiecare tavan unde se stinseseră toate visele mele și prin toate ungherele unde se uscaseră lacrimile mele cândva. Și am iertat. L-am iertat pe el pentru tot ce îmi luase și pentru ce m-a lăsat să pierd. L-am iertat că nu a făcut nimic. L-am iertat că a plecat. L-am iertat, apoi m-am iertat pe mine. M-am iertat pentru că am stat, m-am iertat pentru că am sperat aiurea, m-am iertat că nu m-am ridicat mai repede. Apoi m-am îmbrăcat și am lăsat în urmă casa aceea pustie îmbibată în parfumul meu, ca să nu mă uite. Nici ea. Nici el.

Autor: S.A.

Sursă foto: Pinterest