Suflet carnivor (I)
Îl știam de ani
de zile. La cât eram de tineri, pot spune că îl cunoșteam de o viață. Eram niște
puști când prietena mea cea mai bună mi l-a prezentat drept noul ei vecin. Păreau
să petreacă foarte mult timp împreună și țin minte și acum cum mi-a povestit ea
despre primul lor sărut la 16 ani. Uneori mă întrebam de ce a durat atât de
mult să își dea seama că până la urmă vor ajunge împreună. Mă bucuram pentru
ei, de ce să mint, dar parcă ceva din mine mă oprea să fiu fericită până la
capăt, ca și cum, pentru mine, ceva ar fi fost în neregulă. Ca și cum nu era
ceea ce mi-aș fi dorit cu adevărat…
Anii au trecut. Îi
vedeam împreună peste tot, la școală, la terase, la petreceri, ba chiar când o
invitam pe prietena mea la mine peste noapte, uneori îl aducea și pe el. Iar în
mine se dădea o bătălie. Nu știam dacă mă durea mai tare ideea de a-i vedea
împreună sau faptul că gândeam așa despre iubitul prietenei mele. Râdeam
împreună, vorbeam o mie de chestii, împărtășeam păreri, idei, muzică și filme. El
îmi dădea sfaturi și mă făcea să mă simt extrem de confortabil în preajma lui. Eu,
în schimb, n-am fost niciodată stabilă din punctul ăsta de vedere. Nu rămâneam
niciodată prea mult cu gândul la un băiat și pe unii îi lăsam doar să îmi
treacă prin pat. Niciunul, însă, nu a reușit să îmi treacă și prin inimă. Apoi am
terminat liceul și mi-am dat seama că cel mai bine era să plec. Prietena mea a
încercat să mă convingă să rămân. Nu și-a dat seama că pentru ea și din cauza
ei plecam, dar era cel mai bun lucru pe care îl puteam face.
Nu eram o
prietenă bună, am știut asta dintotdeauna, dar, cu toate astea, am hotărât să
plec. N-a fost tocmai ușor. Țineam la ea, dar pe el îl iubeam și oricât de
greșit suna asta, nu am considerat niciodată că era vina mea. Nu puteam hotărî
de pe o zi pe alta că nu era al meu și nu îl mai voiam.
Am plecat la 500
de kilometri depărtare. M-am uitat tot drumul pe geamul de la compartimentul
trenului, gândindu-mă la fiecare stație dacă mai aveam timp să cobor și să mă
întorc. Cu fiecare oră ce trecea, mă gândeam dacă merita să distrug o prietenie
pentru ceea ce părea un capriciu de moment, pentru că, până la urmă, toate
gesturile lui erau unele normale și nevinovate, ceea ce mă făcea să realizez că
totul se petrecea doar în capul meu. Așa că am coborât la destinație, 500 de
kilometri mai departe de ceea ce era greșeala vieții mele și capriciul vieții
mele în același timp, cu gândul să îmi văd de viață ca să uit de el.
Dar ceea ce
credeam că e doar un capriciu prostesc s-a dovedit a fi o pasiune reală,
ascunsă cumva în inima mea pentru a nu răni prea mulți oameni. Așa că am
lăsat-o să mă rănească doar pe mine, ani la rând, zi de zi. Am lăsat-o să
afișeze chipul lui pe fiecare băiat care trecea pe lângă mine. Am lăsat-o să îl
arunce în fiecare vis al meu. Am lăsat-o să mă facă să mă gândesc la el de
fiecare dată când eram în pat cu altul. Am lăsat-o să mă conducă. Pentru că îmi
plăcea, oricât de toxică și de bolnavă îmi era mintea.
Într-o zi, l-am văzut...
Autor: S.A.
Sursă foto: Pinterest
A doua parte aici: Suflet carnivor (II)
A treia parte aici: Suflet carnivor (III)
A doua parte aici: Suflet carnivor (II)
A treia parte aici: Suflet carnivor (III)
Comentarii
Trimiteți un comentariu