Suflet carnivor (II)

Într-o zi, l-am văzut. L-am văzut cât se poate de real, pe cel mai aglomerat bulevard al orașului. Eu eram plecată de câțiva ani deja și, deși veneam o singură dată pe an acasă, făceam tot posibilul să nu îi întâlnesc, atât pe el, cât și pe prietena mea. Eram mereu ocupată. Iar în ziua aceea l-am văzut, iar inima mea a uitat să mai bată pentru o secundă. Era la câțiva metri de mine, dar, cu toate astea, am avut stăpânirea de sine necesară să îmi întorc capul. Am sperat că nu m-a văzut, dar ce bine suna numele meu strigat de gura lui!

Venise singur și m-a invitat la o cafea. La început i-am zis că nu vreau, că am cursuri și cumpărături de făcut apoi, dar a insistat, iar eu am acceptat, pe de-o parte, de dragul vremurilor bune, pe de alta, pentru că toate amintirile cu el stăteau oglindite în ochii ăia ciocolatii ai lui.

Ne-am așezat la masă și, în timp ce așteptam să vină cafeaua, l-am întrebat direct:

- Ok, pot să știu de ce ai venit?

- Pot să știu de ce trebuie să am un motiv pentru a veni sau de ce mi se pare că te deranjează sosirea mea?

M-am uitat la el ca și cum aș fi fost gata să explodez, dar n-am făcut-o. În schimb, întrebarea lui m-a făcut să decid să îi spun adevărul. Probabil nu aveam să îl mai văd niciodată, oricum, așa că nu mai conta pentru mine, iar pentru el, nici atât.

- Serios? Serios? După atâția ani, nu ți-ai dat seama niciodată? Felul meu de a fi în preajma ta, distanța pe care o luam uneori față de voi? Nu te-ai întrebat niciodată de ce am plecat la 500 km depărtare, deși puteam să mă înscriu și la universitatea locală? Ești orb sau cum?

- Poftim?

- Poftim? Poftim ce? Nu înțeleg de ce trebuia să vii după atâta vreme aici, când știi foarte bine că am fost dintotdeauna îndrăgostită de tine…

- Hey, am fost mereu convins că e ceva între noi, o oarecare chimie, pentru că ne plăceau aceleași lucruri, aveam pasiuni comune și împărtășeam păreri. Dar am crezut mereu că mă vezi ca pe un prieten și că totul este în capul meu. Am crezut mereu că ești genul de fată care nu s-ar uita niciodată la iubitul prietenei tale...

- Ah, deci despre asta este vorba, despre faptul că nu m-am dovedit a fi cine credeai că sunt sau cum? Te-am dezamăgit sau care e treaba? 

- Treaba e că te-am plăcut dintotdeauna, dar nu știu, m-am lăsat dus de val. Eram cu ea și eram pus în situația de a alege. Iar alegerea mea putea distruge o relație și o prietenie…

- Eu n-am fost niciodată o opțiune pentru tine. Te minți singur la faza asta. Cât despre ea… te face fericit?

- Am terminat-o cu ea. Bănuiesc că asta îți răspunde la întrebare.

Îl priveam pierdută și cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, eram tot mai buimacă și mai șocată.

- Ceea ce nu înțeleg eu este de ce ești așa rece și radicală cu mine...

- Pentru că au trebuit să treacă aproape zece ani ca să realizezi că mă placi, prostule! De asta! Pentru că eram chiar sub nasul tău, dar tu, ca tot restul lumii, o preferai pe ea. Aveam o mie de chestii în comun, râdeam la toate glumele tale, nu pentru că te plăceam, ci pentru că erai chiar amuzant, ți-am destăinuit multe din problemele mele pentru că am crezut că ești primul căruia îi pasă! Dar n-a fost așa. Am plecat, ca să scap de fantomele orașului ăla, de vocea ta spunându-i ei că o iubești, de buzele cu care o sărutai pe ea și cu care îmi gâdilai mie orgoliul mai târziu. Iar acum te întorci la mine, îmi arunci privirea aia sub care se topește și zăpada și speri la mine și la noi, ca și cum ai fi avut o revelație și ți-ai dat seama că trebuia să fiu eu în locul ei. Mă minți frumos,iar uneori e cam târziu…

M-am ridicat de la masă, cu gândul să plec, dar el m-a prins de mână...

Autor: S.A.

Sursă foto: Pinterest

Prima parte aici: Suflet carnivor (I)
A treia parte aici: Suflet carnivor (III)