Și dacă mâine va veni

El nu ştia niciodată ce voia. Sau, cel puţin, nu am înţeles eu niciodată ce voia. Uneori mi se părea că mi-ar fi dat totul, orice i-aş fi cerut, iar alteori… alteori parcă nu mai era al meu, parcă nici nu ar fi fost vreodată al meu. Când puneam capul pe pernă, eram confuză. Mă întrebam ce latură a lui mi-o va arăta dimineaţa următoare, mă întrebam dacă aveam să îl recunosc sau nu… Mai bine zis, dacă avea să mă recunoască el pe mine sau nu. Aveam o stare ciudată, o oarecare stare de nemulţumire fizică. Simţeam o nevoie acută de a-mi elimina toate stările dintr-o dată, de a mă elibera, de a mă exterioriza cumva, oricum. Voiam să plâng cred, cred că asta voiam, dar lacrimile erau mai încăpăţânate decât mine. Nu ştiu dacă eu eram cea care nu voia să plângă sau lacrimile nu voiau să curgă. Sau pur şi simplu nu aveam motiv să plâng, voiam doar să vorbesc. Dar cu cine? De cele mai multe ori, el era absent, eu pierdută, iar când el era prezent, eu neîncrezătoare. Mă durea să ştiu că

Toată viața am trăit în umbra ei. Aș fi vrut să îi reproșez asta lui, așa acum mi-am dorit în fiecare zi. Am suportat să văd in fiecare seară cum se încuie în biroul lui și o oră pe ceas privește fotografia ei. Doar o privește si atât. Seară de seară, ani la rând, privește o bucată de hârtie fotografică într-un mod în care pe mine nu m-am privit niciodată. Ani la rând am fost geloasă pe o amintire. Viața noastră a fost mereu normală, cam cât de normală putea fi viața unui cuplu ca noi. Zilele erau obișnuite, până seara, la aceeași oră fixă, când după cină, se ridica de la masă fără nicio vorbă și se încuia timp de o oră să o venereze pe ascuns. Era ca un ritual. Era ca și cum eu nu aș fi existat în toți acești ani, ca și cum eu nu aș fi contat și nu aș fi avut nicio contribuție la viața lui de până atunci. O clipă cu ea valora cât o viață cu mine. Dar el ieșea din cameră ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic și își continua existența blestemată.  Ce era, însă, si mai disper

“Iubirea nu este un târg”, spunea Rebreanu, “te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” Sunt multe feluri de a iubi. Iubeşti din inimă, iubeşti din recunoştiinţă, iubeşti din datorie, iubeşti din respect, iubeşti din obligaţie, dar ce iubire este aceea? Nimeni nu îşi alege pe cine iubeşte şi nici cu ce intensitate. De fapt, ideea asta de “Pe X îl iubesc mai mult” e o prostie. E mai degrabă o ipocrizie. Iubirea nu are grade de comparaţie. Nu poţi iubi pe cineva mai mult decât pe altcineva. Dar este adevărat că iubirea poate să dispară în timp, să fie înlocuită de respect şi obişnuinţă sau, chiar şi mai trist, de monotonie. Văd aproape zilnic cupluri de bătrânei care se ţin de mâini pe stradă, dar mă îndoiesc că, după 50 de ani de căsnicie, după 50 de ani de convieţuire, după ce au împărţit şi bune, şi rele, şi certuri, şi împăcări, ceea ce îi mai face să se ţină de mână este iubirea. Iubire, da, a fost la început, în primii ani, şi

  1.   Vei avea mai multe iubiri în viaţă, important este cui îi dăruieşti inima ta. Cu toţii am fost fascinaţi de basmele copilăriei, cu toţii am citit romane de dragoste sau am vizionat filme de dragoste şi ne-am gândit că ne dorim şi noi o astfel de poveste, una singură şi să fim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Bla bla. Astea sunt prostii şi regret să vă dezamăgesc. Poate că există aşa ceva, dar cazurile sunt foarte rare şi...bravo lor. Dar cam atât, pentru că restul vor iubi de mai multe ori în viaţă, vor avea inima frântă de atâtea ori încât vor învăţa să şi-o repare singuri şi să nu mai creadă în iubire. Unii, mai lipsiţi de noroc, nu vor iubi niciodată. Aşa e viaţa. Deci dacă vei fi dezamăgit în dragoste, stai liniştit, că e doar începutul. 2.    Să nu ai încredere în nimeni. Da, ştiu ce zic, am simţit-o pe pielea mea, habar nu ai cine te va înjunghia pe la spate şi mai ales când. Deşi, pe de altă parte, nu degeaba se află în spatele tău J . Unii oameni sunt acol

    -  Dansează-mi!   -  Poftim?!   -  Dansează pentru mine! Te rog...  -  Dar... Nu ai mai vrut să dansez de multă vreme...   -  Nu am mai vrut să dansezi pentru ei, dar vreau sa dansezi pentru mine. Îmi place să te privesc dansând.  -  Nu mi-ai spus asta niciodată. De ce  tocmai acum te-ai răzgândit?  -  Poate mă temeam că îmi va plăcea prea tare. Nu contează asta acum. Dansează-mi!    M-am conformat dorinţei lui. La  urma urmei, ştiam că îi place să dansez, dar orgoliul nu m-a lăsat niciodată să îi propun eu un dans. Poate undeva în adâncul sufletului meu, aşteptam un semn de la el. Şi iată că l-am primit.    Ştiam că îi place muzica lentă, fiindcă şi mişcările mele erau mai lente astfel, mă puteam undui mai senzual, iar el avea mai mult timp să îmi observe fiecare mişcare, fiecare umbră pe care trupul meu o lăsa pe chipul lui. Dar nu mai dansasem de mult pentru el. Dacă de data asta ar fi fost...altfel? La urma urmei, de mine ţinea să fie diferit, să nu instalez

Doamne... Ştii că nu mă rog prea des. Ştii că nu vin prea des la Tine, nu pentru că nu aş crede în Tine sau în ajutorul Tău, ci pentru că nu cred în mine însămi. Nu cred că merit să Îţi intorci privirea spre acest umil om, nu cred că merit să îmi ridic eu ochii către Tine, Doamne. Dar azi... azi nu ştiu ce m-a împins către Tine, nu ştiu ce m-a făcut să mă aşez în genunchi pe podeaua asta rece şi să îmi împreunez mâinile în căutarea Ta. Poate disperarea, poate recunoştiinţa, poate o urmă de regret că nu am făcut asta mai devreme.  Nu ştiu... Ştiu doar că sunt aici acum. Doamne, nu sunt perfectă, nici nu am afirmat vreodată că aş fi. Sunt doar un om. Am comis greşeli care atârnă greu în balanţa sufletului meu, am încercat să las păcate mistuitoare în urmă, dar mă urmăresc toate şi astăzi, doar ca să îmi mistuie clipele de linişte. Aş vrea să nu Îţi cer nimic, să nu fiu nevoită să îţi cer vreodată ceva, dar asta nu e posibil. Nu îţi cer decât iertarea, cea mult dorită. Doamne

Stau în leagănul din faţa casei şi mă bucur de ultimele raze de soare. Toată vara nu am profitat îndeajuns de ele şi parcă mă încearcă un sentiment de regret pentru soarele irosit. E septembrie. E luni. Probabil septembrie nu e cea mai iubită lună din an, iar luni probabil nu e cea mai aşteptată zi a săptămânii. Dar aerul miroase atât de frumos, miroase a frunze coapte, căzute la picioarele mele. Când eram o copilă, credeam că soarele pleacă toamna şi lasă în urmă milioane şi milioane de copii, frunze aurii crocante. Da, e luni şi, pentru mine fiecare zi e un nou început, o nouă viaţă, un nou desert de savurat. Radioul de pe pervaz spune o poveste de dragoste dintr-o romanţă veche, dar nemuritoare, iar eu cad într-o moleşeală dulce, tipică amiezii. Vântul aduce cu el o boare umedă cu un iz de flori târzii. Toamna nu s-a simţit niciodată atât de bine pe pielea mea, soarele nu mi-a relaxat simţurile niciodată, nici măcar în cele mai călduroase zile ale cuptorului, aşa cum o face a

Viaţa nu e uşoară. Asta o ştim toţi şi aproape devine un clişeu. Viaţa nu e uşoară, dar asta nu înseamnă că e grea. Viaţa e frumoasă în ansamblul ei, cu bune, cu rele şi ţine de noi să vedem lucrurile dintr-o perspectivă pozitivă. Altfel, am lua-o razna. Ştiu că poate sunt zile când totul merge aiurea, când nimic nu iese, când nici măcar cafeaua nu mai e dulce, zile când nu simţi să faci nimic, când până şi afară plouă. Ştiu. Chiar ştiu. Dar vine un moment când te saturi şi te ridici din patul ăla nenorocit, când îţi iei hainele preferate şi ieşi în ploaie. Vine un moment când uiţi umbrela acasă şi înveţi să te bucuri de ploaie, fiindcă ploaia îţi hrăneşte sufletul, ca pe o floare. Învaţă să dansezi în ploaie, să râzi, să te stropeşti. Adu-ţi aminte 5 minute să mai fii copil, să ai sufletul curat, chiar dacă hainele îţi sunt murdare şi zâmbetul radiant, chiar dacă e înnorat. Fii sincer cu tine însuţi şi pune în balanţă lucrurile care sunt bune în viaţa ta şi lucrurile mai puţin