Poate eu, poate tu, poate noi

Te gândești acum la mine oare? În depărtările privirii tale e loc și pentru chipul meu? Alerg eu oare prin haosul gândurilor tale? O secundă din timpul tău nemărginit îmi este mie dedicată? 

Nu sunt perfectă, nici nu am pretins vreodată că aș fi. Dar acum, în întunericul camerei mele mici, îți șoptesc numele, sperând ca o minune să te aducă aici. Poate sunt încăpățânată și rea. Dar lângă tine înflorește bunătatea în inima mea și învăț că e sănătos să lăsăm amândoi unul de la celălalt. Poate sunt rece uneori, poate par superficială si îți dau motive să te temi. Dar eu sunt așa căci am atins cândva stelele și am căzut, rămânând rece ca ele. Poate și eu am temerile mele și mă gândesc cum se reflectă pe chipul meu. Poate... Poate sunt eu...

Și nu știu de ce, dar te iubesc mai mult noaptea, cand aerul e moale ca mătasea si cerul miroase a stele. Noaptea, când doar poeții, scriitorii și visătorii sunt treji. Păsările de noapte. Eu sunt o pasăre de noapte. Spiritul îmi zboară nebunește, dansând după cum îmi bate inima în miez de noapte lângă a ta și furând colțuri de stele, încercând să se regăsească. E ca un ritual. E ca și cum ai face dragoste cu briza. E amețitor. Cel mai mult îți duc dorul noaptea, poate pentru că noaptea e clipa noastră. Poate eu... Poate tu...

Îmi e dor acum de noi. În întunericul acestor pereți, îmi e dor să mai respir același aer cu tine, îmi e dor de un ritual al trupurilor fără reguli. Îmi e dor de o împerechere a gândurilor, a buzelor și a unor surâsuri. Îmi e dor. Poate de tine... Poate de mine... Poate de noi...

Sursa foto: Pinterest