O bucată de iubire umblătoare

Stăteam și o priveam. O priveam cum aleargă de colo colo ca un copil în plină vară. Era atât de imprevizibilă. Acum e un copil cu un râset delicios de molipsitor, o clipă mai târziu e o femeie adultă, cu o privire oarecum melancolică, cu gândurile zburându-i departe, în zările a ceea ce a fost odată. Era de neînțeles cum putea fi atât de inocentă și atât de feminină în același timp. Era de neînțeles cum copila din ea îmi cerea protecția, iar femeia tânjea după iubirea mea. Vedeam în fiecare zi cum copila se cuibărea în brațele mele și devenea femeie. Era magie.

Pe oriunde mergea, lăsa doar praf de stele în urma ei. Dar ea nu știa. Nu știa pentru că ea nu privea niciodată în urma ei. Privea înainte și, din când în când, alături, la mine. Eu, însă, eram obsedat de ea, de parfumul ei, de lumina pe care o împrăștia în jur oriunde mergea. O priveam constant, mereu mă miram că nu se speria de ochii mei insistenți. Dar ea ma iubea. De necrezut, dar chiar mă iubea. Sincer și curat, la fel ca toată ființa ei. Si părea atât de fragilă în brațele mele, încât mă temeam că o voi frânge de drag, deși uneori voiam să o strâng atât de tare, cât să îmi ajungă toata viața, să simt că îi intră toată inima în a mea, să simt că împart aerul cu ea. Nu îmi ajungea nicio clipă.

Nu știam dacă o meritam, nu știam dacă o merita cineva oricum. Tot ce știam era că ea era acolo, în brațele mele, în inima mea și îmi alerga bezmetică prin gânduri. Neastâmpărată. Dulce. Nebună. Frumoasă. Inocentă. O bucată de iubire umblătoare. A mea.



Sursa foto: Pinterest

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iubirea nu e un târg. Iubirea e o certitudine

De ce nu mai cred în iubire?

Portretul unei inimi realiste