Părinți severi sau doar...responsabili?

Ating astăzi un subiect oarecum sensibil și destul de controversat în rândul copiilor și adolescenților. Mă refer la discuțiile legate de părinții așa-ziși, sau, și mai bine, așa-considerați "severi". Genul acela de părinți care îți impuneau o oră la care să vii acasă, ceea ce ție ți se părea exagerat la cei 14 ani ai tăi, sau la părinții care își impuneau părerea în legătură cu locurile unde ar trebui să mergi la 16 ani, ce haine este cuviincios să porți la 13 sau îți spuneau clar că nu ai voie să ai iubit/iubită până la o anumită vârstă.

Si eu am astfel de părinți. Când eram copil, apoi adolescentă, și eu îi consideram severi și neînțelegători, fără să îmi dau seama că este perfect normală o astfel de atitudine a părinților față de comportamentul meu și față de educația mea. Au considerat că educația mea depășește granițele celor șapte ani de acasă, lăsată apoi în seama instituțiilor școlare la care voi fi înscrisă. Educația se face în primul rând acasă. Nu spun că cei care s-au bucurat de o libertate mai evidentă nu sunt educați sau că părinților nu le-a păsat sau nu și-au dat silința. Doar că eu am învățat să apreciez altfel timpul pe care îl aveam la dispoziție și am învățat și să îl gestionez în așa fel încât sa ma bucur de el. 

Recunosc faptul că și eu îi judecam pentru ceea ce consideram atunci severitatea lor, pentru puținul timp pe care mi-l dădeau la dispoziție să îl petrec în afara casei, pentru tot interogatoriul de dinainte de a ieși pe ușă, dar și pentru cel de după ce am intrat, pentru pedepsele pe care le primeam ca și consecință a încălcării regulilor. Da, aveam reguli și program și astăzi sunt recunoscătoare pentru ele, pentru că dădeau atât mie, cât și lor, un sentiment în plus de siguranță, de siguranță a mea. 

Ceea ce deranja cu adevărat, însă, nu erau atât regulile și programul impuse, cât opiniile destul de răutăcioase ale partenerilor de joacă și mai apoi ale prietenilor din adolescență, care îmi aduceau aminte de fiecare dată "ce nașpa e de mine" și se lăudau mereu cu libertatea de care dispuneau. Hai să vă spun ceva. Da, am avut părinți restrictivi, părinți care m-au învățat ce înseamnă respectul față de vorbele lor și față de un program stabilit și tocmai din acest respect, nu am putut niciodată să ies din casă fără să spun nimănui unde plec, cu cine mă întâlnesc și cât stau. Și acum mi se pare firesc acest lucru și, sincer, l-aș folosi și în cazul copiilor mei fiindcă trebuie să știu mereu lucrurile astea în cazul în care copiii mei ar avea probleme. 

Nu înseamnă că am avut părinți răi sau că m-au ținut închisă în casă. Am avut libertatea necesară fiecărei vârste și atât. Am crescut frumos, m-am maturizat, iar astăzi, tot ceea ce sunt ii datorez mai ales mamei. Mi-aș dori ca și copiii mei să gândească într-o zi astfel despre mama lor. As spune că mi-am îndeplinit cu brio rolul de părinte.

Sursa foto: Pinterest