Și dacă mâine va veni

Ştii ce e mai trist decât să fii singur? Să fiţi singuri împreună. Când pe zi ce trece îţi dai seama că vă îndepărtaţi tot mai tare unul de celălalt. Când ajungi seara acasă cu gândul că nu mai e nimic din ce a fost şi că totul a devenit o rutină greu de suportat. Când staţi amândoi în pat, spate în spate, fără să aveţi un motiv real sa fiţi supăraţi, tăcuţi amândoi. Tăcuţi, ferm convinşi că nu mai aveţi nimic de spus când, de fapt, aveţi atâtea de spus... Când ţie îţi curg lacrimile pe obraji şi nu găseşti motivul din spatele lor, iar celuilalt îi vine să urle de atâta tăcere, de atât de mult timp pierdut. Când... ...totul e normal. Dar oare este? Este normal să trăieşti aşa, zi de zi cu întrebări ale căror răspunsuri le ştiţi amândoi, dar amândurora vă este teamă de ele? Este normal să vă fie teamă de adevăr? Este normal să nu realizaţi că v-ar fi mai bine separat, decât împreună? Nu cred. Vă sufocaţi unul pe altul, iar consecinţele sunt aceleaşi, drumul până la ele, însă, dep

Deschid ochii. Eşti tu. Clipesc de mii de ori. Te implor din priviri să pleci, te uiţi la mine, dar refuzi să mă vezi. Mă ucizi lent, în chinuri, te foloseşti de tortura supremă, de atuul tău cel mai puternic, verdele din privire. Totul mă atrage la tine, ochii, pielea, până si mirosul... Eşti o armă letală, o armă îndreptată împotriva mea. Ai ceva, emani masculinitate prin toţi porii tăi, îmi electrizezi simţurile prin atingerile tale, iţi simt buzele arzându-mi pielea. Îmi faci rău, dar eşti un rău vital. Nu te vreau lângă mine, dar îmi lipseşti când nu te simt aproape. Eşti călcâiul lui Ahile, răul tău mă expune. Poţi face din mine o rană deschisă şi poate nu m-ar durea la fel de tare ca pierderea ta în neant. EI pot arunca în mine cu cuvinte, ar fi doar zgomote într-un univers al îngerilor surzi. De te-ar atinge, însă, chiar şi o pală de vânt, venin ar curge în venele mele, îmblanzite doar de o sărutare rece. Eşti drogul meu personalizat, am nevoie de tine, dar te vreau

Cu toate că viaţa de zi cu zi ne învaţă că nu este aşa, în realitate şi în sufletele oamenilor nu ar trebui să conteze cine eşti ca persoană fizică, deşi se spune că prima impresie este cea pregnantă. Am aflat, însă, de curând, că această caracteristică s-ar întâlni doar în firea sexului frumos, regăsită sub forma a ceea ce se numeşte “intuiţie feminină”. Nu ştiu dacă este adevărat sau nu şi nici nu vreau să fiu misandră, dar mie personal mi s-a întâmplat să cunosc diverse persoane şi să realizez după un timp că părerea mea iniţială despre ele a rămas aceeaşi şi că are chiar o influenţă hotărâtoare asupra modului meu actual de percepere al acelor persoane. Problema noastră, a tuturor, este că ne lăsăm influenţaţi de aspectul fizic atunci când ne formăm părerea despre o persoană. Şi este şi firesc. Aspectul fizic este primul criteriu de diferenţiere din orice unghi am privi lucrurile, fie că ne raportăm la un job, un prieten sau, mai ales, la un partener de viaţă. Cine afirmă c

Nu înțeleg de ce faci asta. De ce încerci să îți ferești privirea si să îți împerechezi ochii cu ai alteia? Știi că nu ai nicio șansă de reușită. Ești doar al meu, nu ai vreo scăpare. E păcat că încerci, îți irosești energia, energie pe care ai putea-o folosi în scopuri ceva mai utile, cum ar fi să mă privești pe mine. Știu că vrei asta, dragul meu. Știu că înghiți în sec atunci când îți zâmbesc și te privesc cu subînțeles. Știu că imaginația ți-o ia pe căi nebănuite când îmi ridic fusta ușor, ca să mă așez picior peste picior.  Stiu că ochii tăi îmi urmăresc linia piciorului, până în vârful tocului. Știu că simți cum se schimbă ceva în pantalonii tăi când îmi mușc buza de jos involuntar sau...poate nu chiar atât de involuntar. Știu că ți se oprește respirația când îmi dau părul pe un umăr, dezgolindu-mi gâtul. Știu cât îți dorești să îl săruți. Știu că mă vrei. Știu tot, dragul meu. Știu și îmi place.  Ești al meu. Trebuie să spun un singur cuvânt și ai fi la picioarele mel

Era acest străin... Seară de seară se plimba în fața casei mele, făcea ture obsedante, aceleași ture mereu, sau, mă rog, poate doar eu credeam că plimbarea lui avea loc în fața casei mele. Lumea și gândurile lui păreau oricum departe. Mă întrebam cum de nu o luase razna până atunci de la atâtea ture. Pe mine deja mă amețise, mă înnebunea drumul acela pe care îl făcea si refăcea, de atâtea ori, ca mă așteptam să se surpe pământul sub el sau să ia foc pământul pe care călca, natura înghițindu-l cumva. Cu toate astea, stăteam mereu și îi priveam traseul repetitiv, fără să mă plictisesc vreodată. Așteptam să vină seara ca să îl urmăresc, mereu la aceeași oră. Parcă aveam propriul spectacol privat și cumva, mă bucuram de ceea ce vedeam, era ca și cum străinul mă invita în lumea lui austeră, ca și cum mă făcea părtașă la gândurile ce îi zburau scandalos prin minte. Puteam să simt asta, o anumită tensiune pe care o emana când venea. Nici nu trebuia să privesc pe fereastră, îl simțeam.

Nu sunt o mare cinefilă, dar, ca orice persoană probabil, îmi plac filmele și, ca majoritatea fetelor, le prefer pe cele de dragoste, din motive evidente. Nu o să mă vadă nimeni uitându-mă la Transformers sau la filme cu Van Damme, dar îmi place să îmi petrec serile urmărind un film sau devorând câteva episoade din serialele mele favorite. Ultimele două seri, mă rog, nopți, mai bine zis, mi le-am dedicat vizionării unui film care mi-a fost recomandat de mai multă vreme, dar pe care am tot evitat să îl văd, nici eu nu stiu de ce. Filmul, "3 metri deasupra cerului", cu titlul original "A 3 metros sobre el cielo", este un film spaniol regizat de Fernando González Molina și prezintă povestea de dragoste dintre Babi (Maria Valverde) și Hache (Mario Casas). Babi este o fată cuminte, provenind dintr-o familie din clasa de mijloc, o fată ce învață bine și plănuiește să meargă la colegiu. Hache, poreclă sub care își ascunde adevăratul nume, Hugo, este un tânăr rebel, li

Știi momentul ăla când realizezi că lumea din jurul tău e o minciună, un joc jegos al celui mai nenorocit personaj ce poate exista?! Momentul ăla când vezi că nimic din jurul tău nu este ceea ce pare, că toate credințele tale sunt niște prostii, din simplul motiv că sunt doar credințele tale. Undeva în sufletul tau, sperai că nu ești singurul idiot care gândește așa. Sperai că oamenii din jurul tău sunt măcar 10% din ceea ce par. Sperai că ceea ce vezi este ceea ce primești, dar doar pentru că asta e valabil doar in cazul tău. Asta până ți-a fost dat vălul de pe ochi. În secunda aia ai învățat lecția oferită de atât de multe ori, sub atât de multe forme, dar pe care ai fost prea orb să o înveți până atunci. Ai învățat lecția aia dintr-o străfulgerare de cuvinte aruncate ca pietrele, cuvinte menite să rănească, indiferent cât de tare si indiferent de merit. Ce contează ce ai făcut până atunci? Ce contează ce ai spus, ce ai simțit?! Nu mai contează nimic, nu ai făcut oricum nimic,