Tenebre

Își mângâia burtica rotunjoară deja. Era una din acele nopți senine, înstelate, dar singuratice. Casa părea prea mare pentru un singur suflet și liniștea îi urla în urechi. El era plecat, ca în fiecare seară ce devenea noapte încetul cu încetul, iar ea încetase de mult să mai întrebe unde, când și de ce. Nu avea rost sau pur și simplu nu îi mai păsa nici ei. Era doar ea și copilașul ei. Nu conta cine-i era tată, era doar al ei și atât, singura consolare în atâta deznădejde și dezamăgire. Își strânse genunchii la piept și închise ochii.

A trezit-o o durere insuportabilă în pântece. Nu știa cât era ceasul, iar patul era la fel de gol și rece cum îl lăsase când întunericul a trimis-o departe. Doar o căldură umedă și roșie întinsă ca o pată pe cearșaf făcea diferența altor nopți. Inima i-o luase la goană, teama îi cuprinsese fiecare celulă și panica o paralizase. Știa ce însemnau toate lucrurile alea. O lacrimă rece simți cum i se prelinse pe obrazul ars de frică.

Nici nu știa cum a ajuns la spital, simțea doar picături reci de sudoare amestecându-se cu lacrimi sărate pe piele și atât. Îi era teamă, iar teama îi cuprinse inima în capcană. Iar ei...tot ce au putut să îi spună a fost ca prichindelul nu mai e, că trebuie să dispară. De parcă era o cârpă, o bucată de carne, nu o parte din ea. Bucata aceea de carne, cum o considerau ei era totul pentru ea, mai mult decât parte din corpul ei, era o parte din sufletul ei, din ființa ei întreagă. Dacă i-o luau, nu mai avea nimic. Dar nu, nu se putea, nu putea permite asta. Copilașul ei... Copilașul ei era bine, trebuia să fie bine. Ei mințeau, era o minciună sfruntată totul. Sau poate că...poate că totul era un coșmar, un coșmar din care urma să se trezească în curând. Dar de ce nu se trezea odată? De ce...? De ce făceau asta? De ce îi injectau toate alea? De ce nu o lăsau în pace? De ce o atingeau? De ce nu plecau? De ce nu îi lăsau copilașul să doarmă? El era bine, era iubit, era perfect, era al ei... De ce?!...

Iar în durerea aceea glacială, strigătele ei disperate străbăteau văzduhul: "Doamne, dacă exiști, oprește-i, oprește-i, Doamne, Te implor... Arată-le că e bine, că soarele meu e bine, încă strălucește în pântecele meu...". A fost în zadar. Strigătele ei au străbătut văzduhul și s-au întors în mii de ecouri deșarte. Era deja prea târziu.

S-a închis în ea, în cochilia ei de piatră. Nici lacrimile nu îi mai curgeau, ochii îi secaseră. Inima la fel, inima ei, care era un izvor de dragoste, acum era uscată, cuprinsă de ură, tristețe și tăcere. Tăcere. Multă tăcere.

Și-a părăsit eșafodul, spitalul acela nenorocit care i-a răpit lumea. Acasă era el. Nimic. Nicio urmă de regret, de mâhnire, de resentiment față de ce se petrecuse, de milă sau durere, de compasiune și înțelegere. Nimic. O bucată de gheață si nici măcar atât. Ea? Și-a părăsit cochilia pentru refugiul din baie, unde o lamă ieftină de ras îi zâmbea convingător. Nu a fost nevoie de mai mult. Lama pătrundea în carne adânc și dur, la fel de adânc precum durerea și la fel de dur precum privirea lui.

Apoi a venit întunericul. Tenebrele.

S-a trezit în același spital împuțit care i-a fost călău al sufletului, confuză și fără logică. Și sedată, însă, simțea durerea. Nu cea fizică, pe ea nu dădea doi bani. Cea sufletească. Ar fi vrut să moară. Atât. Dar nici asta nu au lăsat-o, nici la asta nu avea dreptul. Iar ei, tot ce au putut să o întrebe a fost dacă era alergică la ceva. Răspunsul: la el. Un răspuns ce a costat-o un drum inutil până la un psiholog insipid ce merita scuipat în față pentru idioțeniile debitate. Dar ce mai conta? Era încă unul care nu știa nimic.

Apoi a plecat. Nu a privit înapoi un an. Dar când s-a întors, era altă femeie. Rece. Crudă. Acum iubește din nou, are puterea de a zâmbi și dreptul de a fi fericită. Acum e din nou blândă și dulce pentru cineva care o merită.

Dar Dumnezeu nu mai există... Nu pentru ea.

Sursă foto: Hartwick HDK (Flickr)