Nu aștepta niciodată nimic

Mi-a spus cineva, nu demult, să nu astept nimic niciodată. Să nu astept să apară cineva, să nu aștept să se întâmple ceva în viața mea, pentru că lucrurile vin de la sine, ce e al tău e pus de-o parte. Cu cât aștepți mai mult un lucru să ți se întâmple, cu atât mai mică este probabilitatea să se petreacă. 

Eu am așteptat mereu. Ca atunci când aștepți să se petreacă un miracol, m-am rugat pentru o schimbare, o schimbare care nu a venit niciodată. Atunci am încetat să mă mai rog. De ce? Pentru că lucrurile nu vor sta altfel niciodată, dacă nu mă schimb eu întâi. Odată ce voi vedea lucrurile din altă perspectivă, inclusiv pe mine însămi, voi realiza că totul s-a schimbat. 

Nu știu de ce niciodată nu îmi învăț lecțiile. Mereu se întâmplă câte ceva și îmi spun că nu voi mai proceda niciodată așa. Deși îmi spun singură să nu o fac, mereu mă atașez de persoane, de cele mai multe ori, de persoanele cele mai nepotrivite. Mă atașez și realizez asta abia când e prea târziu. Realizez că am făcut din persoana respectivă un refugiu, că îmi doresc să ajung acasă doar ca să văd dacă am vreun mesaj de la ea, să vorbesc cu ea. Dar oamenii uită cam repede. Uită ce ai făcut bun pentru ei și își amintesc doar greșelile tale. Uită că tu ai fost acolo pentru ei atunci când ai și tu nevoie să fie lângă tine. Sunt mereu prea ocupați ca să te mai întrebe și pe tine ce mai faci, cum îți mai este viața. Sigur am făcut și eu asta. Iar tu...tu uiți să mai fii și egoist. Pentru ca așa ești tu, te întorci mereu la ei când au nevoie de tine. Oamenii uită. Iar la final, tot tu ești considerat, chiar și de propria  conștiință, egoist.

Eu uit toate astea. Uit că am fost dezamăgită. Unii ar numi-o iertare. Alții ar numi-o prostie. Hmm, partea cea mai rea e că îmi aduc aminte în momentele cele mai nepotrivite, de obicei la următoarea dezamăgire. Iar istoria se repetă. E ca un cerc vicios. Știi care e adevărata problemă? Teama. Mi-e teamă. Mi-e teamă că va pleca, la fel cum au facut-o toți. Mi-e teamă că nu pot fi sigură niciodată pe nimic, azi am ceva, mâine nu mai am, sau, mai rău, realizez că nu am avut niciodată nimic. Urăsc incertitudinea. Incertitudinea induce teama. Atașarea mă va ucide. Pentru că nu mă învăț niciodată minte să nu mai iubesc oamenii. Și nu mai vreau să implor o persoană să rămână, să nu plece, să nu mă lase singură. Nu mai vreau. Am făcut asta o dată și mi-am târâit demnitatea în noroi, mi-am pierdut încrederea în mine, iar acum e atât de greu să o recuperez. Mi-am bătut joc de sufletul meu, iar acum simt că nici el nu mă va ierta...

Sursă foto: Hartwig HKD