Ploaie de noiembrie

Alergam nebunește în ploaia rece de noiembrie. Simțeam apa cum îmi șiroiește rapid pe piele, prin haine, îmi înmuia oasele. Obosisem. Obosisem să tot alerg de adevăr. M-am mințit în tot timpul ăsta ca un prost, iar acum tot eu mă plâng? Am sperat ca ploaia îi va șterge ei păcatele. Chiar și în momentul ăsta îi caut motive, explicații. Nici nu mai știu ce anume îmi împăienjenește privirea, ploaia sau lacrimile. Nici una nu pare să vindece rănile săpate de ea. Știi care e partea cea mai proastă? Că i-am permis, ba chiar am ajutat-o să sape mai adânc.

Am fost mereu acolo, am crezut că așa va fi și ea. Spunea un francez că iubirea nu înseamnă să privim unul la altul, ci să privim amândoi în aceeași direcție... Eu am privit-o mereu pe ea. Ea? Ea îl privea pe el... Am sperat mereu că îl va uita, că în sufletul ei va fi cândva un spațiu oricât de mic și pentru mine. Ce tare m-am înșelat! Nu am fost niciodată suficient de bun pentru ea. Oricât de mult m-aș fi gândit la ea, oricât de mult i-aș fi dat, oricât de mult aș fi iubit-o, inima ei era dată. De ce mă plâng acum? Știam toate astea. Am făcut eu prostia de a crede că va fi a mea cu totul. Că va împărți cu mine ceva mai mult decât patul și o privire rece. Am tot crezut și am tot așteptat...

Acum am văzut cu ochii mei ceea ce refuzam să realizez. Nici măcar corpul ei nu îmi mai aparține, i l-a dat lui. Ca și cum eu nu aș fi existat, nu aș fi contat. Am tânjit după o atingere dulce a ei, după un zâmbet sincer, după "noi". Nu există " noi". Era totul în imaginația mea. Totul era păstrat pentru el. 

Ah! Ploaia vindecătoare! Am așteptat acest moment, libertatea. Nu mai merită nimic. Nici măcar să mai privesc în urmă. Pentru ce? Îmi simt sufletul atât de liniștit, o căldură în picăturile acelea reci de ploaie de noiembrie...

Sursă foto: Oleg. (Flickr)