Eu cu mine

Stăteam cu capul lipit de fereastra dormitorului meu, privind cum ploaia lovea cu putere în geam, făcându-l să tresară ușor. Nu știam de când stăteam acolo, dacă trecuseră minute, ore sau zile. Poate trecuseră ani. Nu știam. Tot ce știam era că nu aș fi vrut să mă ridic de pe podeaua rece niciodată. Totul durea prea tare. Cu toată umezeala de afară, ochii mei erau uscați. Nu mai avea ce să curgă din ei. Ca un râu, care, după o vară de secetă, dispare. 

Dacă priveam in spate, poate nici nu aș fi avut de ce să plâng. Nu am pierdut nimic. Cred că mai degrabă mi-am primit viața înapoi și durea mai tare faptul ca am dat-o de a trebuit să o recuperez. Și deși îmi învățasem lecția, trebuia să jelesc, să-mi jelesc inima, altfel s-ar fi răzvrătit și mi-ar fi strigat că sunt nebună. Dar nu are niciun drept! Unde era când am avut nevoie să strige la mine să mă opresc, să îmi întorc spatele și să plec? Ah, trădătoarea! Era la el, nu mai era a mea și îi era bine... Până când el nu a mai avut nevoie de ea și a aruncat-o, a rupt-o în mii și mii de  bucățele, bucățele pe care le-a strâns în palmă, dar nu ca să le protejeze, cum crezusem eu, ci ca să le arunce în vânt. Ce proastă! Ce proastă am fost eu, nu inima mea, că am dat-o...

Iar acum ce? Încearcă să îmi între din nou în grații, acum inima asta bântuită mă vrea înapoi. Mă tem ca nu mai ești compatibilă, draga mea! Mă tem că sufletul meu nu te mai vrea, așa cum nu m-a mai vrut nici el pe mine... Vezi cum e, doare, nu? Măcar tu nu ai fost dezamăgită, puteai să te aștepți la asta. Poate ca și eu ar fi trebuit să mă astept, dar tu nu m-ai lăsat. L-ai vrut pe el mai mult decât pe mine, nu? Ei bine, astea sunt consecințele. 

Dar dacă nu te mai vreau, de ce dori atât de tare?! Ah, da, ai dreptate, pentru că atunci când ai murit tu, am murit și eu cu tine...

Sursă foto: Meg Wills