Realitatea adolescentului miop

Vă întrebați de ce sunt tot mai mulți tineri în depresie? Vă întrebați de ce nu mai avem vlagă, de ce nu mai avem chef de viață? Vă întrebați de ce nu știm ce vom face mâine, de ce nu știm ce vom face cu viața noastră? Vă întrebați de ce ne maturizăm prea repede sau prea târziu, dar niciodată atunci când este momentul?

Pentru că nu mai avem vise. Nu mai avem pasiuni. Nu mai avem probleme existențiale, nici întrebări fără răspuns. Nu mai avem iubiri platonice sau ocupații îndoielnice. Nu mai avem planuri mărețe și liste de lucruri pe care vrem să le facem până la 25 de ani. Nu mai avem praf de stele în păr, nici universul în sinapse. Nu mai avem raze de soare printre gene și lumina lunii în inimile de eterni îndrăgostiți. Nu suntem în depresie. Suntem doar fără speranță.

Pentru că ne-am sălbăticit. Nu mai știm să râdem, nu mai știm să plângem. Nu mai avem genunchii juliți și nici inima frântă. Nu știm cum se sare gardul, nici la propriu, nici la figurat. Nu mai visăm la căsuțe în copaci. Nu știm nici să ne ascundem, nici să fugim. Stăm în case, subjugați de tehnologie și pereți prietenoși, prinși în capcana unei lumi virtuale, crezând că afară nu ne așteaptă nimic de trăit. Dar ne așteaptă. Afară ne așteaptă viața, lumea, pericolul și lumina. Afară ne așteaptă necunoscutul și străinii, gata să ne cucerească cetatea interioară. Prieteni. Colegi. Amici. Iubiri.

Nu mai știm ce sunt cărțile. Nu mai știm ce înseamnă să călătorești fără să te deplasezi. Nu mai știm să ne imaginăm, nu mai știm să vorbim cu stelele. Nu mai știm să iubim animalele și ne temem de ele. Și ele de noi, pentru că suntem mai sălbatici decât ele. Nu mai știm să zâmbim în nuanțe, nu mai știm să ascultăm. Nu mai știm să mulțumim, nu mai știm să spunem „da”. Ne temem de responsabilități, ne temem de așteptări. Ne temem de apus, ne temem de răsărit, dar nu ne bucurăm pentru ce este între.

Nu mai știm gustul primilor fulgi de nea și nici mirosul ierbii proaspăt cosite. Nu cunoaștem strălucirea stropilor de rouă și nici aroma razelor de soare. Nu cunoaștem zborul alambicat al pufului de păpădie și nici raiul câmpului de maci. N-am încercat niciodată să ieșim din zona noastră de confort, n-am riscat niciodată nimic. Nu ne-am pus niciodată inima în joc pentru o bătaie mai puternică în preajma altei persoane, nu ne-am descărcat niciodată sufletul în palmele cuiva. Nu ne-am lăsat niciodată duși de val și n-am pierdut niciodată controlul.

Corpul nostru nu cunoaște adrenalina. Corpul nostru nu știe ce este mișcarea și aerul curat. Corpul nostru nu știe cum se simte un sărut sub clar de lună. Corpul nostru nu știe ce înseamnă să îți tremure genunchii sub privirea cuiva, nu știe cum se vede reflexia noastră în ochii altcuiva, nu știe ce este lupta dintre dorință și rușine. Corpul nostru nu știe cum se dilată pupilele când vedem persoana iubită și cum se simte un puls crescut.

Noi nu știm să ne îmbujorăm, nu știm să râdem. Nu mai știm de glumă, nu mai știm ce este serios. Nu știm cum miroase hârtia tipărită sau cerneala dintr-o scrisoare. Nu știm să apreciem lucrurile pe care le avem și să ne iubim părinții. Nu știm să ne apreciem frații sau să îi susținem, pentru că suntem într-o continuă competiție cu ei. Nu știm să visăm și să luptăm pentru ceea ce ne dorim, pentru că nu știm ce vrem. Nu știm cine suntem. Ni se spune că suntem în depresie, dar acesta este doar un eufemism. Nu suntem depresivi. Suntem doar fără speranță.

Autor: S.A.

Sursă foto: Pinterest