Furtună de nisip

Nici nu mai știu când am cunoscut-o. Nu sunt bună la ținut minte date sau numere. Țin minte chipuri, în schimb. Îmi amintesc chipul ei în cel mai organic mod cu putință, pentru că l-am văzut la cel mai intim centimetru distanță de al meu. I-am sărutat fruntea nesigură și obrajii ușor stingheriți. I-am sărutat ochii pierduți și buzele risipitoare. I-am stăpânit pulsul și i-am lipit trupul de al meu. Frigea.

Mi-au rătăcit mâinile pe corpul ei. Pe corpul acela mult prea îmbrăcat pentru ceea ce ne doream amândouă. Mintea îmi era prea obraznică și mișcările prea lente pentru atâtea haine, iar aburul dintre gurile noastre nu ne lăsa spațiu pentru regrete. Așa că am început să îndepărtez straturi, rânduri, țesături până când i-am ajuns la suflet. Iar sufletul îi era gol. Și țipător. Lunatic.

După ce i-am atins sufletul, am uitat de noi. Am uitat de cine eram și de ce era corect și frumos. Am uitat de maniere, de așteptări, de dorințe și deziluzii. Eram doar cu ea și totul părea mai firesc decât fusese vreodată cu un bărbat. Parcă toate sinapsele mi-au luat mișcările în stăpânire, parcă nimic din ceea ce trebuia să fac nu mai conta, pentru că luptasem prea mult împotriva a ceea ce îmi doream cu adevărat. Iar acum eram liberă. Liberă să vreau, liberă să îmi las amprentele în lutul pielii ei, liberă să îmi modelez imaginea în ochii ei profunzi. Liberă de prejudecăți și regrete. Liberă de pași înapoi, liberă de ceea ce trebuia să fiu și nu eram.

Așa că mi-am trimis mâinile în cunoaștere, iar ele i-au descoperit formele și visele, i-au descoperit curbele subtile și colțurile minții, parfumul alcoolic și inima fragilă. Am descoperit ce era mai frumos și mai urât la ea. Pentru că ce era urât mă fascina cel mai tare, iar ce era frumos mă încuraja cel mai mult. Nu era perfectă și nici nu o voiam așa. O voiam doar sinceră, dezlănțuită și dogoritoare ca o zi în Sahara. O voiam fluidă ca apa și fină ca nisipul auriu. O voiam topită în mine și pe mine topită în ea. Și așa am avut-o.

Dar ceva în fiecare din noi s-a rupt când totul s-a terminat. Nu pentru că n-a fost bine, nu pentru că regretam, ci pentru că doar atât a fost să fie. Amândouă am simțit asta. Așa că niciuna din noi nu s-a împotrivit când ne-am ridicat dintre cearșafuri și ne-am închis sufletele la loc, punând straturi și straturi de haine peste ele. Când totul s-a terminat, era frig și tăcere. 

Autor: S.A.

Sursă foto: Pinterest