Și dacă mâine va veni

Păreai un imposibil. Păreai ceea ce îmi doream de la un bărbat. Păreai ceea ce credeam că nu voi găsi niciodată. Păreai o însumare a pretențiilor mele. Păreai ceva pe cale de dispariție. Păreai lipsa mea de speranță brusc reînviată. Păreai o dorință. Păreai un vis. Un Luceafăr contemporan și ceva mai puțin naiv. Păreai și te voiam. Poate încă te vreau. Mă căutai... Mă căutai în fiecare zi, uneori poate chiar mai des. Mă căutai și îmi vorbeai despre tine, despre viața ta, despre una, despre alta. Despre femei. Despre femei care au fost și care sunt. Uneori și despre femei care vor fi. Iar fiecare vorbă a ta mă făcea să îmi dau seama că eu nu voi fi niciodată printre ele. Femeia pe care o vrei, dar nu o poți avea. Mă căutai... Apoi mi-a putrezit amintirea undeva într-un colț al minții tale și mi-a luat alta locul. Rapid. Ușor. Lejer. Și atunci...de ce? Și cum? Cum să mai fiu aici? Cum să mai fiu cea de care ai nevoie? Cum să mai fiu cea pe care o vrei, cand locul meu nu e lâng

Sunt sătulă de cum mă tratează. Sunt sătulă de cum îmi spune să tac cu o privire. Sunt sătulă de cum m-am lăsat târâtă în jocul lui stupid și de cum am promis să respect regulile. Sunt sătulă să joc corect când el doar trișează. Sunt sătulă să îl strig și să îmi aud doar ecoul. Sunt sătulă de cum ridică mâna spre mine, pentru că nu știu niciodată dacă vrea să mă mângâie sau să mă lovească. Sunt sătulă să nu știu cum să îi spun NU. Sunt sătulă să îmi frământ amintirile în palmele lui. Sunt sătulă să îmi aștern mereu sufletul la picioarele lui doar ca să vâd cum îl alungă înspăimântat, înspăimântat că ar putea să vadă în mine ceva mai mult de o marionetă. Sunt sătulă să aștept să se hotărască dacă mă iubește sau nu. Sunt sătulă să fiu folosită. Sunt sătulă să mă simt slabă chiar și atunci când sunt puternică. Sunt sătulă ca fiecare respirație a mea să depindă de fiecare bătaie a inimii lui. Sunt sătulă ca fiecare cuvânt al lui pentru mine să fie doar o jignire. Sunt sătulă să nu

Am sărutat azi un tip într-un local și în tot timpul ăla m-am gândit numai la tine. Așa că nu, nu voi vorbi cu tine acum, pentru că îmi doresc o clipă în care să nu fie vorba despre tine. Nu vei fi prietenul meu acum, pentru că modul în care mă gândesc eu la tine în momentul ăsta nu are nicio legătură cu prietenia. Nu vei fi confidentul meu acum pentru că tot ce ți-aș șopti la ureche în momentul ăsta e ceea ce aș vrea să îmi faci. Așa că spune-mi! Spune-mi ce vrei de la mine! Mă vrei amantă de o noapte sau poate amantă de nopți multiple? Mă vrei prietenă? Confidentă? Mă vrei iubită? Mă vrei toate la un loc? Mă vrei acolo sau mă vrei cât mai departe de tine? Spune-mi ce vrei, știi că mereu mi-a plăcut să fii direct. Spune-mi și îți voi da. Dar nu îmi aburi gândurile cu vorbe fără noimă și promisiuni pe care nu le vei ține niciodată. Le poți avea pe toate, dragule, dar tu mă vrei pe mine, pe cea pe care probabil nu o vei avea niciodată. Suntem fructul interzis unul pentru ce

Uneori mi-e dor de el. Mi-e dor de cea care eram în preajma lui. Mi-e dor de cum mă făcea să mă simt. Uneori mi-e dor de încrederea pe care mi-o dădea prezența lui. Mi-e dor de ceea ce însemna pentru mine și de cum îi vorbea. Mi-e dor de cum eram. Eu. Noi. Și parcă nu mă învăț minte niciodată. Mă trezesc gândindu-mă la el și regretând că am plecat. Mă trezesc întrebându-mă ce face și cum îi mai e viața. Mă întreb dacă și-a găsit pe altcineva și dacă e fericit. Mă întreb dacă a fost bine ce am făcut sau nu. Dacă ar fi trebuit să mai chibzuiesc sau dacă m-am grăbit. Mă întreb dacă eu îi mai alerg prin minte sau dacă m-a uitat. Mă întreb dacă mi-a păstrat amintirea în vreo cutiuță a memoriei sau dacă m-a alungat ca pe o nerecunoscătoare. Mă întreb dacă i-am fost vis sau coșmar. Sclavă sau regină. Dorință sau deznădejde. E târziu. Se spune că niciodată nu e prea târziu. Pentru noi e târziu. Pentru noi a fost mereu prea târziu. Am știut de atunci, de la început. Când am plecat

Și acum mă întreb de ce a trebuit să îmi spună ea. Și acum mă gândesc cât de umilită m-am simțit când am văzut-o plângând cu disperare la picioarele mele, rugându-mă să te las în pace. Să te las al ei. Și acum îi simt palmele umede strângându-le plină de speranță pe ale mele. Și acum îi simt ochii înfipți orbește în ai mei și căldura lor topindu-mi durerea. Și acum îmi răsună vocea ei în urechi, și acum îi aud rugămințile fierbinți. Pentru un bărbat de nimic. Apoi m-am trezit că o compătimeam. Îmi părea rău pentru ea, pentru că dacă pentru mine, ceea ce mi-a spus a fost ca o revelație...pentru ea a fost un crez. Un crez pe care îl spunea obsesiv și nemăsurat. Dacă mie adevărul mi-a împietrit inima și mi-a limpezit judecata, ei i-a topit orice urmă de voință și i-a răpit fiecare strop de curaj. Ea era mai slabă decât mine. Și, cu toate astea, într-un fel sau altul, empatizam cu ea. Am realizat că aici, niciuna din noi n-a fost victima. Eu am avut caracterul prea tare ca să

Au trecut ani de atunci. Eu mi-am văzut de viața mea, el de a lui. Eu m-am prefăcut că nu l-am iubit niciodată, el s-a prefăcut că am fost doar o aventură. Ne-am prefăcut amândoi că nu am fost decât unul în plus în viața celuilalt. Ne-am prefăcut că nu am contat. Doi proști. Ne-am mințit singuri. Când s-a terminat, ne-am strâns mâinile de parcă tocmai încheiasem un acord și fiecare îți îndeplinise partea. Când s-a terminat, ne-am strâns mâinile reci, simțindu-ne sufletele în flăcări alergând magnetic unul spre altul. Dar nu ne-am oprit. Sufletul meu a suferit. Eu nu. Eu eram doar un robot programat să își ducă viața mai departe. Sufletul meu a suferit și ulterior a avut grijă să se răzbune pe mine, lichefiindu-se în ființa mea, curgând lent și silențios prin fiecare fibră a mea și scurtcircuitându-mi fiecare gând. S-a răzbunat umplându-mi zilele de fantome ale trecutului și lăsându-le să îmi bântuie visele noaptea. S-a răzbunat făcându-mi inima să tresară la auzul numelui său