Și dacă mâine va veni

Era frumoasă, a naibii de frumoasă. Se fâțâia prin fața mea într-o rochie neagră, scurtă și mulată și știa exact cât praf de zâne lăsa în urmă. Își mișca trupul frenetic, în ritmul muzicii ca și cum ar fi făcut parte din tumultul acelor sunete, ca și cum ar fi făcut dragoste cu ringul de dans. Oricât ar fi băut, paharul ei de vin era veșnic plin. Toți de îngrămădeau pe lângă ea ca să îi ofere o băutură in schimbul unei priviri măcar sau a unei atingeri. Eu, în schimb...eu voiam mult mai mult de atât, mult mai mult decât o privire sau o atingere. Îi voiam buzele. Îi urmăream gura cum se lipea de paharul din mâna ei și mi-aș fi vândut sufletul diavolului pentru a fi acel vin din paharul ei, pentru a avea privilegiul de a simți mătasea gurii ei și de a primi roșul buzelor ei pe ale mele. Aș fi făcut orice ca să îi pot șterge cu degetul mare vinul de pe buze pentru a-l avea eu, aș fi dat orice să îi știu inima atât de aproape de a mea încât să nu le mai deosebim bătăile. Aș fi vrut

Am cunoscut băiatul ăsta… Glumeţ, simpatic, vorbea corect gramatical, ceea ce se întâlneşte destul de rar, trebuie să recunosc, era mai înalt ca mine şi când am realizat asta am răsuflat uşurată pentru că la înălţimea mea aveam pretenţii de un băiat ceva mai înalt. L-am plăcut la început, vorbeam mult, ne vedeam destul de des, dar realizam pe zi ce trecea că suntem atât de diferiţi… Nu am vrut niciodată un bărbat copie a mea. Doar că diferenţele dintre noi deveneau din ce în ce mai evidente, ca nişte prăpăstii mărind din ce în ce mai tare distanţa dintre noi. Am dus-o aşa, sperând că e doar o fază trecătoare, că ziua de mâine va fi mai bună, dar tot ce aducea ziua de mâine era o nouă discuţie în contradictoriu, asta până când am realizat că punând în balanţă, diferenţele dintre noi cântăreau mai mult decât sentimentele mele. Prefer să vorbesc doar despre ale mele, pentru că ale lui…doar el le ştie. Au existat atunci, poate încă mai există sau poate a fost doar o închipuire a l

Sunt doar un om. Fac greseli in fiecare ora, in fiecare clipa. Daca nu as gresi, nu as mai fi eu pentru ca nu sunt perfecta si nici nu am afirmat vreodata ca as fi. Dar sunt greselile mele si mi le asum, sunt faptele mele si mi le asum, desi nu imi place sa dau explicatii. De ce am facut unele lucruri? Poate nici eu nu stiu si deja suna a judecata. Si nu are nimeni dreptul sa te judece pentru propria viata si propriile alegeri, bune sau rele. Stiu ca am vorbit cand ar fi trebuit sa tac si am tacut cand ar fi trebuit sa vorbesc. Dar poate candva in acesti 20 de ani a fost un moment cand am spus ce trebuia sau am tacut cat trebuia. Tacerea valoreaza mult mai mult decat toate limbile pamantului. Tacerea o poti alunga usor cu un singur cuvant, cuvintele, insa... cuvintele nu le poate lua nicio tacere a Universului, poate doar absorbite de o gaura neagra.  Scriu. Scriu mult. Am scris zeci de randuri pe care ulterior le-am sters, mi-au venit sute de idei prin minte, in cele mai ne

Douăzeci şi patru de ore. Atât. Asta e tot ce îți cer. Douăzeci şi patru de ore de dragoste. Ziua de mâine nu mă mai interesează, dar azi nu vreau sa mă întorc acolo, azi vreau sa uit. Ajută-mă sa uit. Ajută-mă să uit de ceea ce fug, de ceea ce a fost, sa uit de ceea ce va fi şi de ce nu am trăit niciodată. Nu mă opri azi din a-ţi spune tot ce mi-am dorit mereu să îți spun, nu lăsa ziua asta să treacă fără să spui tot ce vrei să spui pentru că nu știi ce aduce ziua de mâine. Nu vreau să plec. Am tot plecat, am plecat în fiecare zi, am cărat după mine același dor mereu și nu l-am putut abandona nicăieri, nu l-am putut lăsa undeva într-un colț, ar fi fost ca şi cum aş fi lăsat o parte din mine acolo, partea aceea care m-a legat mereu de tine. Nu vreau să plec, în seara asta vreau doar să rămân, sa fac ceva cu dorul ǎsta de tine, de noi. Vreau să ţi-l dau ţie, să îl las aici, în camera asta si să îl iau înapoi cu mine mâine. Vreau să am mereu ceva la care să mă întorc, dacă o voi p

Oare cand îți dau parul de pe frunte la ce te gândești? Oare când mă uit în ochii tăi și zâmbesc, știi la ce ma gândesc? Eu cred ca da. Surprinzător, dar da. Oare sunt eu pentru tine? Oare ești tu pentru mine? Oare vom mai suferi? Nici eu nu stiu, nici tu. Si poate nici nu contează. Contează acest "acum". Un "acum" al nostru. Un "acum" si un "noi". Iar asta ar trebui sa fie tot ceea ce contează.  Stiu că mă iubești ceva mai mult decât te iubesc eu pe tine. Nu cu mult, cu puțin, dar suficient cât să însemne ceva. Dar asa și trebuie. Un bărbat trebuie să iubească femeia de lângă el puțin mai mult decât îl iubește ea. Ca să știe să o valoreze, ca să se considere norocos că este ea acolo, lângă el, ca este a lui. Sa se considere norocos că e al ei. Nu mai stiu de unde am învățat asta, dar e un sfat foarte valoros. M-a învățat sa nu ma las niciodată să fiu subapreciată de nimeni, mai ales de un bărbat. Oare știi că ma gândesc la asta? Oare știi

Ce nebună! Dansează doar în lenjerie în faţa mea, într-un slip atât de mic de mă întreb cum poate ascunde tot şi un maiou dantelat moale care se tot ridică la fiecare mişcare a ei. Un maiou atât de moale că aproape pot simţi cum îi mângâie sânii materialul, cum mă intrigă şi îmi gâdilă răbdarea. O nebună… Îi văd şoldurile unduindu-se şi gleznele subţiri topindu-se aproape în podea de pasiunea cu care dansează. Şi tuturor le spune că nu îi place să danseze, că nu ştie. Dar ea dansează doar pentru mine, cu aceeaşi dăruire cu care face dragoste. Totul sau nimic. Aşa a fost mereu. Şi e periculoasă. O femeie care iubeşte cum o face ea, e periculoasă. Pentru că o astfel de femeie urăşte la fel de tare. Dar îmi place. Îmi place al naibii de tare. Femeia asta e o drăcoaică. Ştie ce face şi cum face, ştie exact ce mişcare ce să facă pentru a mă înnebuni. O nebună… Şi nicio mişcare nu e la întâmplare, totul e calculat şi, în acelaşi timp, liber. Felul în care își plimbă mâinile în a

Nu ştiu câţi dintre voi ştiu ce este autismul, dar pentru unii părinţi şi viitori părinţi reprezintă un coşmar şi o binecuvântare în acelasi timp. Şi vă voi spune de ce în cele ce urmează. Autismul este o tulburare neuropsihiatrică, o tulburare de dezvoltare cu care se bănuieşte că se nasc unii copii, deşi simptomele încep să apară în jurul vârstei de 2-3 ani. Spun că se bănuieşte pentru că încă nu se ştie dacă aceşti copii se nasc cu această problemă sau o capătă pe parcursul primilor ani de viaţă. Nu se ştie nici măcar o cauză clară a apariţiei şi dezvoltării acestei boli, deşi se desfăşoară cercetări intense în acest sens. Printre simptome se numără dificultăţile în ceea ce priveşte comunicarea de orice fel, lipsa contactului vizual, scăderea treptată a atenţiei acordate interlocutorului şi căpătarea unor stereotipii, a unor ticuri. Cazurile şi manifestările acestei tulburări sunt multiple şi diverse. Unii copii pot vorbi, pot spune cuvinte, chiar lega propoziţii l