Și dacă mâine va veni

Mâine este 31 octombrie, o zi destul de înfricoșătoare pentru creștinii din România. La propriu chiar. Mâine este Halloween-ul, o sărbătoare care este mai discutată decât încălzirea globală, dar pe care nu s-a obosit nimeni să o înțeleagă. E mai ușor să cataloghezi ceva drept prost, dăunător sau…diavolesc decât să te interesezi despre miturile, legendele și poveștile care stau la baza acestei sărbători, despre istoria și semnificațiile ei de ieri și de azi. Hai doar să spunem direct că românii sunt proști fiindcă preiau o sărbătoare îngrozitoare de la păgânii americani, umplându-se de păcate. Știți cum e, cel care e fără de greșeală, să arunce primul piatra. Sărbătoarea provine de pe vremea celților și era o sărbătoare a tuturor sfinților, se petrece noaptea, o noapte care se credea a fi granița dintre tărâmul celor vii și tărâmul celor morți. Se tineau mese festive, unde erau invitate spiritele familiilor, în timp ce spiritele rele se credea a fi alungate prin purtarea unor cos

Știi, ți-aș spune „draga mea”, doar că… nu îmi ești deloc dragă. Nu, nu îmi ești nici antipatică. Vezi tu, nu îmi pasă, îmi ești indiferentă. Ești tu, dar la fel de bine putea fi oricare alta. Nici nu știu de ce îți spun toate astea, probabil pentru că îmi vin acum prin minte. Cam târziu, de fapt. Nu am nimic personal cu tine, dar se pare că un ciot de durere tot îmi mai zgândăre inima, din moment ce mă năpădesc toate gândurile astea. E ca un tăciune veșnic aprins, care refuză să se stingă. Dar nu e problemă, rezolv eu și cu asta, cum le-am rezolvat pe toate. Ai un inel pe deget acum, așa-i? pe inelarul mâinii stângi, pare-mi-se. Ești mândră, nu-i așa? Știi, inelul acela trebuia să fie al meu. Verighetă parcă i se spune. Numai că eu am realizat între timp că nu am nevoie de un inel pe deget ca să fiu fericită. Atunci aveam nevoie de el ca sa fiu fericită, acum nu mai am nevoie de nimic… acum am nevoie doar de mine. Să nu crezi că mie mi-a fost ușor. Să nu crezi că eu nu am s

Cred că am fost și vom fi veșnic nemulțumiți. pentru că suntem oameni, iar omul, când are ceva, vrea altceva. Mereu. Nu ne ajunge niciodată ceea ce avem. Și poate sună clișeic ceea ce ne spun părinții când suntem mici și mofturoși „Alții doar visează la ce ai tu” sau „Pe vremea mea, nu aveam toate astea și nu mai făceam mofturi”, dar se ascunde atât adevăr în vorbele lor! Toată ziua suntem cufundați în griji, în cele mai egoiste și mai meschine griji. Ne gândim dacă mai avem baterie la telefon, ne gândim care din selfie-uri e bun de pus pe Instagram și care pe Facebook, ne enervăm dacă nu avem net pentru 2 minute, dacă întârzie livrarea de pizza sau se blochează semnalul la televizor. Ne preocupă mărunțișurile și suntem atât de cufundați în ele, că nu mai vedem nimic în jur. De acord, fiecare are problemele lui, fiecare are facturi de plătit și guri de hrănit. Dar ar trebui să ne oprim o clipă din haosul lumii noastre și să observăm lumea altora. Lumea celor săraci, lumea celor

Poate că titlul vă induce în eroare. Nu e vorba că nu cred în iubire. Iubirea exista, de acord, dar durează prea puțin și e înlocuită în scurt timp de obișnuință, de monotonie și, în cele din urmă, de o oarecare plictiseală. Nu mai cred în iubirea aceea platonică, în iubirea de o viață, în acel prinț pe care îl întâlnești, de care te îndrăgostești iremediabil (și el de tine, dar mai puțin, că mai sunt și alte prințese) și cu care te căsătorești și trăiți fericiți până la adânci bătrâneți. Nu aș vrea să aduc aici vorba despre rata divorțurilor, dar în fine...  Ideea e că, da, poți întâlni o persoană la un moment dat, dar nu orice persoană, ci Persoana, vă îndrăgostiți, faceți sex etc, iar de aici sunt două drumuri, fie vă căsătoriți și vă mutați la casa voastră, fie rămâneți la stadiul de iubiți. Ideea e că ambele drumuri duc în același loc, la o rupere de neocolit. Si nu, nu sunt eu pesimistă. Ideea e ca am experimentat o poveste de dragoste în care am crezut orbește, pe care er

Mai știi când eram doar noi? Mai știi cum credeam că nu mai e nimeni pe această lume, doar noi doi și un vals? Mai știi cât îți plăceau florile? Mai știi când îți șopteam vorbe deocheate la ureche în timp ce dansam, iar tu zâmbeai  rușinată? Dar eu știam că mintea și imaginația ta în pat numai rușinoase nu erau. Doar noi știam lucrurile astea. Am învățat unul de la altul, iar acum ești aici, dar nu mai ești cea care ai fost. Acum mai ești doar o umbră a vremurilor demult trecute. Dar asta nu înseamnă că nu te mai iubesc, poate te iubesc mai tare ca atunci, pentru că atunci te simțeam atât de puternică, simțeam că ești atât de sigură pe tine, atât de feminină… Simțeam că nu era loc pentru mine să te protejez, să am grijă de tine pentru că păreai să te descurci foarte bine și singură. Păreai să te descurci foarte bine fără mine … Acum, însă, când te privesc dormind liniștită, când abia îți percep respirația, îmi pari atât de fragilă, atât de lipsită de apărare, atât de inocentă… Î

Draga mea, poate că nu te aștepți la aceste rânduri de la mine, poate că după ce le vei citi, nu mă vei crede, deși timpul îți va arăta că am dreptate. Din păcate. Din păcate, pentru că mi-aș fi dorit să nu am dreptate, să trăiești într-o lume mai bună decât am văzut eu până acum. Poate că nu sunt cea mai în măsură să îți dea astfel de sfaturi sau să te învețe aceste lucruri, dar aș vrea sa știi ceea ce pe mine m-au învățat doar experiența și mama mea. Ciudat, nu? Ca și cum am da din generație în generație niște sfaturi despre cum este lumea cu adevărat. Draga mea, probabil ai auzit o grămadă de chestii  despre cum într-un cuplu, amândoi se gândeau că ar trebui să se sune unul pe celălalt, dar niciunul nu o făcea. Știi, draga mea, oricât de romantic ar părea, această frază e o prostie. Știu, șoc, dar chiar e o prostie. Știi de ce?! Pentru că tu nu ar trebui niciodată să cauți prima un bărbat. Bărbatul a fost dintotdeauna un vânător, iar femeia o pradă, niciodată invers. N-ai să