Și dacă mâine va veni

Vreau să dedic acest articol tuturor fetelor și femeilor. Mai exact, voi vorbi despre avantajele și dezavantajele pe care o reprezentantă a sexului frumos le are în societate și mai ales în viața de zi cu zi. Din păcate, ceva îmi spune că sunt mai multe dezavantaje decât avantaje... În primul rând...epilatul. Fetele o știu, epilatul face parte din ritualul nostru de înfrumusețare. Decât să creștem o adevărata pădure tânără în cele mai vizibile locuri ale corpului nostru, preferăm să o defrișăm. Niște picioare fine ca mătasea sunt mult mai atractive decât unele neepilate de vara trecută. Problema este că nu întreabă nimeni cam cât de tare doare această operațiune. Va spun eu: tare. Bineînțeles ca sunt muuulte mijloace moderne de a scăpa de părul nedorit cu durere minimă sau chiar zero, dar sunt fie neeficiente pe termen lung, fie costisitoare. În această categorie intră și pensatul, necesar din ce în ce mai des... În al doilea rând, aranjatul. Este deja un fel de regulă a societă

M-am întrebat întotdeauna dacă destinul există, dacă lucrurile sunt făcute în așa fel încât să se întâmple, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu. M-am întrebat dacă există acea roată care se întoarce sau nu, dacă faptele si gândurile fiecăruia dintre noi vor conta cândva, socotelile fiind făcute de ceva ce se cheamă karma. M-am întrebat întotdeauna dacă ce am făcut eu în viață până acum valorează ceva, dacă a fost bine sau rău, dacă am fost un om bun și ce e cazul să schimb la mine pentru a deveni unul. M-am întrebat dacă a meritat să gândesc rău despre cineva, dacă a meritat să mă răzbun atunci când am avut ocazia, dacă a meritat să fac să sufere pe cineva... Cred că nu, dar acum văd lucrurile altfel, cu alți ochi, cu mai multă liniște, mai multă seninătate și, cel mai important, cu mai multă maturitate. Astăzi văd lucrurile cu ochii unei străine, unei persoane îndepărtate, detașate de multe din întâmplările din propria viață. Ceea ce știu e că viața merită trăită, i

De ce stai acolo? Locul tău nu e în pragul ușii sau în afara ei. Locul tău este aici, înăuntru, lângă mine. De ce vrei să pleci? Ce nu ți-am oferit? Ce îți oferă el și nu ți-am oferit eu? Știi că dacă ieși pe ușa aia, nu te mai poți întoarce. Și asta nu pentru că aș fi eu egoist, ci pentru că știu că vei pleca din nou după ce îți încarci bateriile de răutate. Iar eu nu vreau să mai sufăr o dată. De ce mă privești așa? Ah, de unde știu de el? Chiar el mi-a spus. A venit la mine și mi-a vorbit de tine de parcă te-ar fi cunoscut de o viață. De parcă eu nu te cunoșteam. Dar, știi, avea dreptate. Acum realizez că tot ce știu despre tine e numele și atât. Nu știu cine  ești, nu te cunosc, nu te-am cunoscut niciodată... Cred că nici tu, dacă mă poți lovi unde mă doare mai tare, crezând în continuare că "îmi va trece", de parcă tot ce am trăit împreună a fost un fel de boală. Păcat... atât de mult timp petrecut împreună fără să ajungem măcar să ne cunoaștem.  M-a rugat să renu

A fost o perioadă când acceptam tot. Tot ce-mi spuneai, tot ce-mi reproșai, tot ce eram și nu doreai să fiu, tot ce nu eram, dar ți-ai fi dorit  să fiu. Mă întreb și acum dacă am fost vreodată pe placul tău, dacă m-ai vrut vreodată așa cum eram de fapt. Nu m-ai cunoscut niciodată cu adevărat, dar ți-ai permis luxul de a-mi cere să mă schimb. Probabil că nu ai avut timp să mă cunoști pentru că te-ai plictisit repede. Am fost o jucărie, iar tu, un copil. Un copil nebun.  Oare dacă m-ai fi cunoscut pe adevarata EU, mi-ai fi acordat vreo șansă? M-ai fi plăcut? Mă îndoiesc. Eu trebuia să fiu perfectă, să fiu o doamnă în plină adolescență. Trebuia să mă comport ca o doamnă, să mă îmbrac precum una, să... Mi-ai uitat vârsta, mi-ai uitat nebunia specifică, mi-ai uitat pasiunile. Dar știi ce este cel mai trist din toate astea? Că m-ai făcut să le uit chiar și eu. Și nici în ziua de azi nu le-am recuperat. Nu sunt fericită, dar cred cu desăvârșire că îmi e mai bine fără tine, iar astăzi pot

Mă întreb uneori cum ar fi fost dacă... Mă întreb cum ar fi fost viața mea acum, ce aș fi simțit, dacă aș fi fost mai fericită sau dacă, în cele din urmă, tot m-aș fi trezit la realitate. Mă întreb dacă a meritat efortul, dacă toate lucrurile pe care le-am sacrificat chiar au meritat asta, dacă își mai aduce aminte de mine, de numele meu, de cum arătam...  Sunt altfel acum. Probabil dacă m-ar întâlni  pe stradă, nu m-ar recunoaște. M-ar privi cu ochi de străin și s-ar chinui să mă vadă din nou ca cea care eram odată. Dar eu nu mai sunt la fel. Nu mai sunt copila aceea care a crezut fiecare cuvânt din gura lui frumoasă. Nu mai sunt copila care i-a alunecat în brațe credulă, copila care se întorcea la el oricâte palme și respingeri ar fi primit... Nu mai sunt EA, iar el nu mai e EL.  Cum aș reacționa eu? Probabil l-aș privi astfel încât să vadă că l-am recunoscut, dar mi-aș întoarce spatele, același spate pe care l-a adorat de atâtea ori, același trup de care s-a plictisit când l-

Cu toții avem momentele noastre de regret, secunda aia de părere de rău, de aduceri aminte, de  răsplăți ale karmei, ale destinului guvernator. Poate că și eu le-am avut pe toate astea, poate la un loc, poate pe rând. Poate că au fost unele lucruri pe care le-am spus și pe care nu are fi trebuit să le spun sau poate că au fost atâtea și atâtea lucruri pe care ar fi trebuit să le spun și nu le-am spus... Sau fapte... Dar a fost fie orgoliul la mijloc, fie teama sau rușinea.  Ideea e că nu regret nimic. Și nu știu dacă asta e de bine sau nu. Tot ce știu e că așa a fost să fie cu siguranță, pentru că una din lecțiile pe care le-am învățat de la mama este aceea că lucrurile se întâmplă pentru că așa trebuia să se întâmple, pentru că fiecare lucru din viața noastră este menit să ne învețe o lecție. Această învățătură pe care am preluat-o de la mama m-a ajutat foarte mult să încep să trec peste unele lucruri din  viața mea. Mi-am dat seama că orice acțiune are și o reacțiune nu doar în

A închis ochii încet. Acum era cu adevărat cufundat în întuneric total. Era  liniște. Nu își dorea nimic mai mult, dar totuși mai era ceva...o voce... Ah, da, vocea aceea din capul lui, Vocea care nu îi dădea pace, nici ziua, nici noaptea. Acum o auzea, era acolo din nou, prezentă ca  întotdeauna. De ce nu pleca? De ce îi spunea mereu lucrurile acelea? De ce îi povestea despre ea? De ce îi aducea aminte de ea? Parcă Vocea era chiar ea. Dar parcă nu o chema așa, nu, normal că nu o chema așa, ar fi fost ridicol. Atunci de ce? Era chiar vocea ei, glasul acela aromat ca parfumul ei, roșu ca buzele ei pline... Pline, da, dar pline de venin sau...nu, mai degrabă de heroină. Oh, cât îi lipsea Heroina! Dar nici ăsta nu era numele ei... Cum naiba o chema? Dar mai conta, oricum fusese una oarecare sau poate că pentru alții, pentru ceilalți ea era una oarecare. Dar pentru el, pentru el era minunată, cu rochia aceea de mătase alunecând atât de ușor pe pielea ei caldă... Doar câțiva bănuț