Și dacă mâine va veni

Nu înțelegi. Asta nu e o alegere între tine și el. Seara când pun capul pe pernă nu mă gândesc pe care din voi l-aș vrea lângă mine sau...în mine. Nu mă gândesc care e mai grijuliu și care e mai familist, care gătește mai bine și care e mai bun în pat. Nu mă gândesc cine mi-a adus cele mai multe flori sau cine m-a scos mai des la cină. Asta nu e competiție între voi și nu e o alegere pentru mine. Eu nu sunt o competiție sau nu știu ce trofeu pe care să îl împărțiți voi ca hienele. Aici e vorba de viața mea. Îmi aleg viața, destinul. Îmi aleg trecutul sau prezentul. Aleg să descopăr ce trăiam sau ce urmează să trăiesc. Asta e o adevărată călătorie în timp pentru mine, să mă descopăr pe mine însămi. Trebuie să descopăr cine eram sau cine sunt? Eu cea de ieri sau eu cea de azi? Și e o decizie a naibii de grea pe care voi nu o faceți mai ușoară. Aici nu este vorba despre voi, este vorba despre mine. Și cu  ocazia asta îmi dau seama că niciunul dintre voi nu ține cu adevărat la mine

Iubirea mea ... Iubirea mea e o fântână care abundă de dorințe ascunse și vise neîmplinite, o fântână care arde. Arde de nerăbdare să ofere tot ce are mai drag și mai neînțeles. Iubirea mea e o fântână a cărei adâncime nu o poți măsura cu niciun instrument. Poți măsura iubirea mea doar cu ochiul si cu inima. Dacă le ai. Dacă nu, spui că fântâna e prea adâncă sau că apa e otrăvită. Spui că iubirea mea e otrăvită. Sau spui că iubirea mea nu există, că eu sunt incapabilă să iubesc... Iubirea mea... Iubirea mea e un gheizer aburind, abundând de vapori și pasiune. Iubirea mea e un tumult de curcubee organice, de stropi fierbinți și sfidători. Iubirea mea e o explozie de energii dezlănțuite violent și irefutabil. Iubirea mea e incontrolabilă, pulsează ca o nebună, zi și noapte, mai mult noaptea decât ziua și mai puternic ziua decât noaptea, ca să explodeze la tensiuni insuportabile. Dar dacă simte teamă... iubirea mea se închide în propria cochilie, într-un labirint al neîncrederii ș

Am fost într-un fel de transă o perioadă. Nu depresie. Transă. Ca și cum toate lucrurile nasoale din viața mea mi-ar fi condus judecata și nu m-ar fi lăsat să observ nimic bun din viața mea. Credeam că nimic din ceea ce făceam nu era bun, că nu eram utilă și că nici nu are rost să mă zbat pentru mine însămi. Mă gândeam că pur și simplu voi lăsa lucrurile să meargă înainte și eu pe lângă ele. Nu pentru că aș fi meritat, ci pentru că nu aveam de ales. Dar mi-am dat seama ce fraieră am fost. Am căzut în prima mlaștină și a crezut că toată viața e o groapă care așteaptă să mă tot împiedic și să cad, să mă tragă tot mai adânc și mă murdărească tot mai tare. Dar nu e așa. Nu e deloc așa. Mi-am scurtcircuitat gândurile și m-am prins de cea mai puternică ramură pe care am găsit-o, ca să ma ridic. Mi-am zis că pot, m-am agățat de puterea autosugestiei și m-am ridicat. Nu am vorbit nimănui despre asta, pentru că voiam să îmi rezolv problemele de încredere singură. Nu am vrut niciodată așt

Era prietenul meu. Făcea mișto de mine și nu pierdea nicio ocazie de a-mi aduce aminte cât de des plângeam când eram mică și ce rău îmi stătea cu aparatul dentar. Râdeam amândoi în hohote și când ne opream, ne uitam unul în ochii celuilalt și timpul înceta să mai treacă. În clipele alea...aș fi dat orice să rămânem așa blocați pentru totdeauna. Dar doar eu. Pentru că el... ei bine, pentru el eram doar cea mai bună prietenă a lui, fata cu care a crescut, căreia i-a povestit despre toate tipele pe care le-a cunoscut și cu care s-a culcat, fata care i-a mințit mereu pe ai lui că doarme la ea. Eu eram fata aia bună, prietena patetică căreia nu i se întâmpla niciodată nimic cu niciun băiat pentru că era prea ocupată să fie îndrăgostită de el. Mi se părea că toți își dăduseră seama de asta, mai puțin el. Și mă uitam la el în fiecare seară când ieșeam și stăteam de vorbă. Îi observam fiecare gest, fiecare mișcare, respiram același aer, dar nu eram niciodată suficient de aproape. Uneori

Sunt o leneşă. Am avut ceva mai mult timp liber în ultima perioadă şi, cu toate astea, nu fac nimic productiv. Sunt o leneşă, recunosc. M-am tot gândit la cum să revin din pauza asta. Mai bine zis, m-am tot gândit dacă să revin din pauza asta. Mi-a prins bine, deşi tot ceea ce fac este să mă uit aproape toată ziua la Grey’s Anatomy. Bine, şi la alte seriale, dar mai ales la Grey’s. Ador serialul ăsta. În fine, ideea e că oricât de leneşă aş fi, tot găsesc puţin timp şi chef să mai scriu câte ceva. Nu ştiu să fac altceva. Adică…ştiu, sunt genul de fată care e destul bună la toate (mai puţin la IT şi fizică cuantică, astea mă depăşesc total), m-am descurcat mereu, mai bine sau mai puţin bine. Dar nu am fost cu adevărat bună la nimic, în afară de literatură, limbi străine şi scris. Scrisul e pasiunea mea. Dar ştii care e problema scriitorilor? Oamenii nu mai citesc. Devin tot mai…pretenţioşi ar fi un termen drăguţ, dar eu aş folosi ignoranţi (e mai realist). Aşa că trebuie să