Și dacă mâine va veni

Te gândești acum la mine oare? În depărtările privirii tale e loc și pentru chipul meu? Alerg eu oare prin haosul gândurilor tale? O secundă din timpul tău nemărginit îmi este mie dedicată?  Nu sunt perfectă, nici nu am pretins vreodată că aș fi. Dar acum, în întunericul camerei mele mici, îți șoptesc numele, sperând ca o minune să te aducă aici. Poate sunt încăpățânată și rea. Dar lângă tine înflorește bunătatea în inima mea și învăț că e sănătos să lăsăm amândoi unul de la celălalt. Poate sunt rece uneori, poate par superficială si îți dau motive să te temi. Dar eu sunt așa căci am atins cândva stelele și am căzut, rămânând rece ca ele. Poate și eu am temerile mele și mă gândesc cum se reflectă pe chipul meu. Poate... Poate sunt eu... Și nu știu de ce, dar te iubesc mai mult noaptea, cand aerul e moale ca mătasea si cerul miroase a stele. Noaptea, când doar poeții, scriitorii și visătorii sunt treji. Păsările de noapte. Eu sunt o pasăre de noapte. Spiritul îmi zboară n

Stăteam și o priveam. O priveam cum aleargă de colo colo ca un copil în plină vară. Era atât de imprevizibilă. Acum e un copil cu un râset delicios de molipsitor, o clipă mai târziu e o femeie adultă, cu o privire oarecum melancolică, cu gândurile zburându-i departe, în zările a ceea ce a fost odată. Era de neînțeles cum putea fi atât de inocentă și atât de feminină în același timp. Era de neînțeles cum copila din ea îmi cerea protecția, iar femeia tânjea după iubirea mea. Vedeam în fiecare zi cum copila se cuibărea în brațele mele și devenea femeie. Era magie. Pe oriunde mergea, lăsa doar praf de stele în urma ei. Dar ea nu știa. Nu știa pentru că ea nu privea niciodată în urma ei. Privea înainte și, din când în când, alături, la mine. Eu, însă, eram obsedat de ea, de parfumul ei, de lumina pe care o împrăștia în jur oriunde mergea. O priveam constant, mereu mă miram că nu se speria de ochii mei insistenți. Dar ea ma iubea. De necrezut, dar chiar mă iubea. Sincer și curat, la f

În ce lume trăim? Într-o lume a bărbaților? Sau într-o lume a femeilor? Trăim într-o lume în care delictele împotriva femeilor sunt la ordinea zilei si incep să devină firești, într-o lume în care fetele sunt învățate că dacă sunt fluierate pe stradă, înseamnă că sunt frumoase. Trăim într-o lume în care tot victimele sunt cele vinovate, pentru că au "atras" prin fuste deasupra genunchiului și o bluza mai decoltată. De parcă trebuie să merg îmbrăcată pana în gât chiar și în mijlocul verii, ca să pot fi în siguranță pe stradă, într-o țară care se consideră civilizată. Te anunț, domnule, dacă poți fi numit așa, că hainele mele nu îți dau niciun drept să mă ataci sau sa pui mâna pe mine. Așadar, a cui e această lume? Sunt bărbați care recunosc că în lumea asta primează instinctele, sexul e cel care conduce și prin el, femeile. Fiindcă femeia are și alte arme, nu doar frumusețea, cea mai importantă fiind cea dintre picioare. Desfă-ți picioarele și lumea e a ta. De parcă fem

Ating astăzi un subiect oarecum sensibil și destul de controversat în rândul copiilor și adolescenților. Mă refer la discuțiile legate de părinții așa-ziși, sau, și mai bine, așa-considerați "severi". Genul acela de părinți care îți impuneau o oră la care să vii acasă, ceea ce ție ți se părea exagerat la cei 14 ani ai tăi, sau la părinții care își impuneau părerea în legătură cu locurile unde ar trebui să mergi la 16 ani, ce haine este cuviincios să porți la 13 sau îți spuneau clar că nu ai voie să ai iubit/iubită până la o anumită vârstă. Si eu am astfel de părinți. Când eram copil, apoi adolescentă, și eu îi consideram severi și neînțelegători, fără să îmi dau seama că este perfect normală o astfel de atitudine a părinților față de comportamentul meu și față de educația mea. Au considerat că educația mea depășește granițele celor șapte ani de acasă, lăsată apoi în seama instituțiilor școlare la care voi fi înscrisă. Educația se face în primul rând acasă. Nu spun că c

Nu știu. Nu știu ce îți spunea ea, nu știu ce îți șoptea încet la ureche, nu știu cum te mângâia, nu știu cum te săruta. Nu știu cum o priveai pe ea, nu știu cum o atingeai pe ea și cum îți înfiora pielea respirația ei. Nu știu cum o iubeai, nu știu cum te iubea. Tot ce știu e că ea este trecut, iar eu sunt prezent. Nu știu dacă sunt și viitor, fiindcă la fel cum viitorul devine prezent, așa și prezentul devine trecut.  Timpul zboară, dragul meu, zboară pe lângă noi și ne demonstrează cum ar fi trebuit sa trăim fiecare clipă din viețile noastre mizere. Suntem doar praf în vânt și atât. Nu însemnăm nimic pentru ceilalți, de aceea trebuie să reprezentăm mult, enorm, pentru noi înșine. Aproape totul... Nu mă interesează ea, fiindcă face parte din trecutul tău, iar eu nu îți judec trecutul. Trecutul este cel care ne face oamenii din prezent și trebuie mereu sa ținem cont de persoana pe care o avem în momentul de față înaintea noastră, nu de cea care era acum o lună, un an sau zece.