Și dacă mâine...nu va mai veni?

O invitație la cafea. La el. Dar eram hotărâtă să rămână doar atât, să nu cedez, cum am cedat de fiecare dată până atunci, ca o fraieră. Nu știu de ce mă bucuram atât de tare. Poate pentru că eu muream de dorul lui, deși știam că avea să fie la fel de rece ca întotdeauna. Nu mai era el în ultima perioadă. Nu mai era El. Eu nu mai eram Ea.

Când l-am văzut deschizându-mi ușa, mi s-au înmuiat genunchii, dar eram ferm hotărâtă să purtăm acea discuție cu care îmi era dator de mult. Mi-a zâmbit și m-a invitat înăuntru. Mi-a sugerat să bem cafeaua în dormitor pentru ca era mai cald acolo... Ce naivă! Nu am bănuit nimic nicio secundă, de parcă nici eu însămi nu m-aș fi cunoscut.

- Bună cafeaua?

- Aham...

Ce proști! Nu îmi venea să cred ca eram noi. Stăteam la jumătate de metru unul de celălalt, ne priveam doar pe furiș și purtam o conversație banală care nu avea să ducă nicăieri.

Brusc, mi-a luat cana din mână și a pus-o pe podea, întinzându-se peste mine și atingându-mi abdomenul. Am simțit fluturii din stomac luând-o razna și pielea tremurând la atingerea lui. Dar am rezistat și l-am respins, împotriva tuturor dorințelor mele.

- De ce îmi faci asta? Ai promis...

- Știu, doar o cafea... Doar că...

- Doar că ce?

- Doar ca de fiecare dată când te privesc, când îți văd gâtul acela alb... Nu mă pot abține, te vreau...

Și m-a sărutat. Genul ăla de sărut de ți se înmoaie genunchii, de îți explodează venele în tine, de îți distruge orice forță de rezistență. Mă ucidea și știa asta, iar eu îl lăsam să o facă. Știa că cedam ușor așa.

- Dar...

- La naiba, sărută-mă și taci!

- Stai! Nu mai vreau așa, m-am săturat, mă distruge. Un singur lucru vreau să știu...

- ?!

- Mă iubești? (Ce întrebare idioată...)

- Da, te iubesc, dar... Of! (Înjură încet.) De-asta vreau să facem dragoste de data asta, nu sex. Vreau să ne iubim cum știm noi...

Și am cedat. Mereu cedam. Dar doar lui. Nu știu cum și de ce, dar eram dependentă de el, de tot ce îmi făcea, de cum mă făcea să mă simt, în pat, dar mai ales dincolo de el. Și știa asta, doar eram ca o carte deschisă în fața lui. Uram că nu puteam să îi combat puterea asupra mea. Uram și iubeam în același timp. Iubeam tot la el, de la privirea aceea albastră în care mă pierdeam, până la cea mai intimă atingere a lui. Iar privirea lui spunea adevărul, privirea lui nu m-a putut minți niciodată.

- Plec.

- ...

- Plec la Iași... De tot.

- Iar eu nu întru în planurile tale...

- ...nu.

Am înghițit în sec.

- De ce?

- De ce plec? Sau de ce suntem în situația asta?

- ...de ce?

- Eu te iubesc, dar... E mai bine așa. E mai bine pentru mine și e mai bine pentru tine.

- De unde naiba știi tu ce e mai bine pentru mine?!

- Tu nu vezi?! Vreau liniște pentru tine! Nu mai suport să te văd alergând peste tot, să te văd agitată și veșnic speriată. Nu mai suport să te văd întorcând pe stradă capul în toate direcțiile, temătoare ca ne-ar putea vedea cineva. Pur și simplu nu mai pot!

Lacrimile deja îmi inundaseră ochii.

- "Vei înțelege mai târziu, sau poate niciodată..."

- Ia-mă cu tine, te implor! 

Lacrimile umilinței deja șiroiau. Îmi ardeau obrajii. Îi dădusem și ultimele fărâme de demnitate prin implorarea mea. Îi dădusem deja tot.

- Acolo voi începe o nouă viață, o nouă etapă...o nouă relație...

- ?!

- Mă duc la ea...

Atunci m-am oprit. Cuvintele mi-au înghețat în gât. M-au rănit. Mă durea și aerul pe care îl respiram.

Mi-am luat hainele, m-am îmbrăcat în tăcere, ignorând orice încercare a lui de a mai spune ceva. Ce mai putea fi spus? Nimic. Orice cuvânt al lui trecea pe lângă mine. I-am mai aruncat o ultimă privire, o privire care spunea tot ce nu a mai putut spune vocea mea.

Apoi am plecat.

Apoi a plecat și el...

Sursă foto: Boris SV (Flickr)