Amorțire

Era superb cerul în seara aceea. Plin de stele, ca niciodată. Nu văzusem niciodată atât de clar toate luminile cerului ca atunci. Parcă erau acolo pentru mine, să mă bucur de ele...fiindcă până atunci nu mă obosisem să o fac. Ce porcărie! Nu aveam timp atunci de regrete. Dar atunci de ce aveam timp? Nu găsisem niciodată suficiente clipe în viața mea să mă opresc și să privesc în jur. 

Mă durea...ceva în piept. Nu știu dacă era inima sau rana aia nenorocită. Sau amândouă. Era oricum ceva cald și umed și...lipicios. Și un gust metalic în gură. Nu am găsit puterea să tușesc. Aerul era răcoros, îmi făcea bine. Capul îmi pulsa, gata-gata să îmi explodeze parcă. Dar era ceva ce durea infinit mai tare. Trădarea. Dezamăgirea. Surorile astea dureau ca naiba. Încă nu credeam. Nu credeam că a plecat, fără să întoarcă măcar o privire de adio. Știa că aveam să zac acolo. Mai bine îmi înfigea un cuțit și în inimă. Măcar nu mai simțeam nimic. Dar a vrut asta. A vrut să sufăr, dar el nu știa cât e de slab defapt. A fost ultimul lucru pe care l-a văzut în mine. Răul. Durerea. Răceala. Îl vor bântui toată viața nenorocită ce o va avea.

Dar, ironic, nu eram surprinsă. Dezamăgită eram pentru că rămăsese în mine un ultim  grăunte de încredere, dar pierise și el. Cam târziu. Cam târziu pentru toate. Cam târziu pentru orice. Cred că și atunci, când fugise de imaginea mea, când se lovise de crengile uscate, când își zgâriase pielea în spini, când se împotmolise în noroi, tot ecoul bătăilor inimii mele vii îi răsunase în tâmplă. Idioata de mine! Nici nu realizasem când am încetat să mai simt vreo durere. Amorțisem. Înghețasem. Uitasem. Apoi...

Întuneric.

Sursă foto: Tom Hall (Flickr)