Și dacă mâine va veni

Stăteam cu capul lipit de fereastra dormitorului meu, privind cum ploaia lovea cu putere în geam, făcându-l să tresară ușor. Nu știam de când stăteam acolo, dacă trecuseră minute, ore sau zile. Poate trecuseră ani. Nu știam. Tot ce știam era că nu aș fi vrut să mă ridic de pe podeaua rece niciodată. Totul durea prea tare. Cu toată umezeala de afară, ochii mei erau uscați. Nu mai avea ce să curgă din ei. Ca un râu, care, după o vară de secetă, dispare.  Dacă priveam in spate, poate nici nu aș fi avut de ce să plâng. Nu am pierdut nimic. Cred că mai degrabă mi-am primit viața înapoi și durea mai tare faptul ca am dat-o de a trebuit să o recuperez. Și deși îmi învățasem lecția, trebuia să jelesc, să-mi jelesc inima, altfel s-ar fi răzvrătit și mi-ar fi strigat că sunt nebună. Dar nu are niciun drept! Unde era când am avut nevoie să strige la mine să mă opresc, să îmi întorc spatele și să plec? Ah, trădătoarea! Era la el, nu mai era a mea și îi era bine... Până când el nu a mai avut n

Mi-a venit azi o idee destul de bună, zic eu, să îmbin cele două pasiuni ale mele: scrisul cu muzica. Știu că, dacă despre prima am mai spus câte ceva, pe a doua nici măcar nu am pomenit-o. Ideea este ca sunt o fată ca oricare alta. Îmi plac filmele, cărțile, muzica și chiar și pierdutul timpului. Da, chiar consider că lenea ar putea fi o activitate (mult spus activitate, pentru că nu prea ești activ când lenevești, dar mă rog) folositoare, atunci când îți pui mintea la contribuție, dacă nu ai chef să îți pui corpul în mișcare. Oricum, asta e altă poveste. După cum spuneam, ador muzica, dacă nu să o cânt, neavând în arborele genealogic nicio legătură de rudenie cu Whitney Houston sau Celine Dion (apropo, îmi plac ambele) și nedorind să sparg geamurile casei pentru că încă mai avem nevoie de ele, măcar să o ascult. Și ascult o grămadă de muzică de tot felul. N-o să mă vezi niciodată ascultând manele, însă, și chiar nu sunt genul care să spună asta și la prima manea la o petrecere să

Poate ar trebui să scriu câte ceva despre mine, dar nu cred ca aș găsi termenii din limba română potriviți să descrie cu acuratețe personalitatea mea. Pe scurt, sunt o persoană...dificilă, ei bine, dificilă cred ca e un cuvânt prea blând, dacă e să mă întrebați pe mine (și pe mama). Sunt de o dificultate de nivel "Nici-eu-nu-mă-înțeleg",  sau poate e doar vina vârstei. La 19 ani nu poți să le știi pe toate și nici să ai toată răbdarea din lume, nu?! Da, am 19 ani și mă pregătesc să întru în primul an de facultate, la USV, Departamentul de Nutriție și Dietetică. Știu, oare ce legătură are nutriția cu literatura? Ei bine, să fiu sinceră, toată "cariera" mea, dacă pot să îi spun așa, a fost în continuă schimbare de când mă știu. După 4 ani de mate info engleză la cel mai bun liceu din oraș, CN "Petru Rareș", toți profesorii la care m-am înscris la facultate au fost surprinși de această schimbare, dacă nu la 180 de grade, atunci sigur la 179. Ideea e ca mereu

Sursa imaginii: Tony Fischer Nu știu dacă are rost să mă gândesc la un răspuns la multele întrebări pe care poate mi le-am pus singură sau poate ar fi logic să mi le pun: de ce? De ce un blog? De ce nu o carte? De ce nu niște schițe scrise cândva la nimereală, când probabil nu aveam chef de altceva, pe care să le abandonez apoi în cel mai ascuns folder din calculator? Ei bine, nu știu un răspuns clar la toate astea. Ce știu e că te trezești într-o zi, într-o dimineață superbă și nu te poți bucura de soarele arzător de afară, de aerul sănătos care așteaptă să îți umple plămânii pentru că realizezi brusc că au mai trecut o zi și o noapte, 24 de ore s-au mai adăugat viitoarelor tale riduri (asta dacă nu le ai deja, desigur), iar tu nu ai făcut nimic productiv. E chiar așa de greu sa îți revii și să îți aduci aminte de vechile tale pasiuni, de lucrurile care îți provocau plăcere și mândrie?! Stau uneori singură și mă întreb de ce am uitat să scriu, mai bine zis  cum am uitat că îmi pl

Alergam nebunește în ploaia rece de noiembrie. Simțeam apa cum îmi șiroiește rapid pe piele, prin haine, îmi înmuia oasele. Obosisem. Obosisem să tot alerg de adevăr. M-am mințit în tot timpul ăsta ca un prost, iar acum tot eu mă plâng? Am sperat ca ploaia îi va șterge ei păcatele. Chiar și în momentul ăsta îi caut motive, explicații. Nici nu mai știu ce anume îmi împăienjenește privirea, ploaia sau lacrimile. Nici una nu pare să vindece rănile săpate de ea. Știi care e partea cea mai proastă? Că i-am permis, ba chiar am ajutat-o să sape mai adânc. Am fost mereu acolo, am crezut că așa va fi și ea. Spunea un francez că iubirea nu înseamnă să privim unul la altul, ci să privim amândoi în aceeași direcție... Eu am privit-o mereu pe ea. Ea? Ea îl privea pe el... Am sperat mereu că îl va uita, că în sufletul ei va fi cândva un spațiu oricât de mic și pentru mine. Ce tare m-am înșelat! Nu am fost niciodată suficient de bun pentru ea. Oricât de mult m-aș fi gândit la ea, oricât de mult