Confesiunile unei scriitoare

Vorbesc foarte mult când am emoții, dar nu spun asta decât la a cincea întâlnire. Râd foarte mult și prostește când sunt tristă. Nu fac sex de la prima întâlnire. Da, băieți, noi existăm. Nu cred în pauzele din relații. Pot fi prietenă cu un băiat fără să ajung să ajung să îl plac mai mult de atât, ba chiar uneori m-am înțeles mai bine cu băieții decât cu fetele. Îmi scriu sufletul pe hârtie, deci dacă mă îndrăgostesc de tine, o să trăiești veșnic prin cuvintele mele. Iert greu și uit și mai greu. Dacă spun că sunt bine, de cele mai multe ori nu sunt bine.

Nu prea cred în Dumnezeu. Și de ce spun „nu prea”… Cred în bine, cred în rău. Cred în karma, cred în legile Universului, cred în echilibru. Nu cred în Dumnezeul transformat de oameni în judecător al lor în lumea de dincolo. Nu cred într-un Dumnezeu care te așteaptă pe lumea cealaltă când mori și care hotărăște în funcție de faptele tale bune sau rele dacă ar trebui să mergi în rai sau în iad. Știu, nici eu nu mă înțeleg. Cred că oamenii îl văd pe Dumnezeu ca pe un fel de speranță la capătul drumului, ca și cum tot ce se întâmplă în viața lor trebuie să aibă un sens și un rost. Nu știe nimeni.

Sunt adepta dreptății, am un simț al dreptății extrem de bine conturat și nu suport incorectitudinea. Nu mă tem de moarte, mă tem să nu îmi trăiesc viața cu adevărat. Nu îmi doresc copii, pur și simplu cred că nu sunt făcută pentru asta. Cred că sunt oameni care sunt făcuți să fie părinți și oameni care nu sunt. Poate sunt prea egoistă. Poate sunt înțeleaptă. Poate sunt nebună.

Sunt o prietenă bună, chiar dacă oamenii nu îmi sunt mereu prieteni. Sunt proastă, știu, dar nu mă învăț minte niciodată. Sunt alături de ei, chiar dacă ei nu îmi sunt atunci când am nevoie. Muzica este viață pentru mine, respir și expir muzică, îmi las sufletul să se scufunde în muzică și uneori îl uit acolo. Uneori mă simt singură într-o cameră plină de oameni. Uneori mă simt fericită într-o cameră goală, în întuneric, cu căștile în urechi. Ritmul e parte din mine, versuri îmi sunt gândurile. Sunt atât de pierdută în versuri încât uit de mine.

Dau totul când iubesc. Nu există dragoste cu lingurița, nu există dau mai puțin la început, ca să mă descopere pe parcurs. Ceea ce vezi e ceea ce primești și mă aștept la același lucru. Uneori sunt dezamăgită. De asta sunt și atât de pretențioasă. De asta rămân și atât de goală la sfârșit, probabil. Sufletul mi-e pergament, un pergament greu. Scris în ebraică. E greu de cărat. E vechi. E greu de citit. Dar cine știe, poate merită…

 Autor: S.A.

Sursa foto: Pinterest