Dacă aș fi știut atunci tot ce știu acum...

Dacă aș fi știut atunci tot ce știu acum… Dacă aș fi avut atunci mintea de acum… Dacă aș fi fost atunci cea care sunt acum... Dacă aș fi știut atunci ce să cred… Dacă aș fi știut atunci diferența dintre bine și rău, diferența dintre normal și greșit. Dacă aș fi știut atunci ce să spun și cum să mă comport. Dacă aș fi știut atunci ce merit cu adevărat și cum ar trebui să fiu tratată. Dacă aș fi știut atunci cât să dau și cât să primesc… poate nu aș fi învățat lecțiile pe care le-am învățat, dar poate nu aș mai fi devenit atât de rece.

Dacă aș fi știut atunci că sunt deșteaptă, puternică și frumoasă, chiar în ordinea asta… Dacă aș fi știut că merit să râd și să mă bucur de ceea ce îmi oferă tinerețea… Dacă aș fi știut să mă apreciez mai mult… Dacă aș fi avut o părere mai bună despre mine, dacă mi-aș fi păstrat demnitatea, cu riscul de a pierde orice altceva… Dacă aș fi știut că el era puțin pentru mine… Dacă aș fi știut atunci tot ce știu acum… Dacă aș fi știut atunci ce vreau cu adevărat… Dacă aș fi știut de ce sunt oamenii capabili pentru ceea ce își doresc… poate n-aș fi fost atât de puternică, dar mi-aș fi păstrat o doză de fragilitate, acea fragilitate de care îmi este dor uneori. Poate n-aș fi fost acum atât de matură și n-aș fi văzut viața și destinul atât de clar, dar aș fi fost mai inocentă.

Și mi-am zis mereu, oricâte rahaturi mi se întâmplă, oricâte nedreptăți văd, să nu mă schimb. Mi-am zis mereu că, deși voi fi de mii de ori dezamăgită, deși mi se vor spune lucruri, să nu îmi împietresc sufletul. Am vrut să treacă timpul peste toate și să fie totul o maturizare naturală. Dar cred că modul meu de a fi nu a lăsat timpul să treacă. Pentru că timpul a trecut la fel, dar viața mea a fost pe fast forward. Și am învățat să privesc realitatea în ochi, m-a izbit realismul vieții din afara pereților camerei mele, am învățat să mă ridic, dar mi-am aranjat altfel sufletul și am fost judecată pentru asta. Am devenit de nerecunoscut. M-am reconstruit, m-am maturizat. M-am împietrit.

Dar mi-am pierdut inocența. Și, deși sunt tânără, simt că mai aveam de copilărit și mi-am pierdut și copilăria. Cine spune că vrea să se maturizeze, nu știe despre ce vorbește. Când ai sufletul acela atât de pur, atât de moale și de palpabil, dar aspiri la mai mult. Pfff, nu e nimic mai mult de atât. Când dai cu fruntea de lumea reală, totul devine o sinusoidă, totul oscilează. Mai sus, mai jos, totul echilibrat. Totul oscilează, dar mai sus de cea mai înaltă curbă nu mai poți ajunge, nu mai poți atinge acea puritate naivă a copilului pe care l-ai renegat odinioară.

Și cu toate astea, îi mulțumesc. Astăzi îi mulțumesc lui, celui care nu m-a ales pe mine. Astăzi îi mulțumesc că nu m-a ales pe mine pentru că dacă eu sunt o opțiune, atunci prefer să nu fiu aleasă deloc. Îi mulțumesc că a plecat și mi-a dat șansa de a cunoaște un bărbat adevărat. Îi mulțumesc că mi-a dat șansa să mă cunosc mai bine, să învăț să mă respect mai mult și să cer prima dată respect, apoi iubire. Îi mulțumesc că mi-a dat șansa să merit ceva mai mult. Îi mulțumesc că mi-a arătat ce înseamnă să nu regreți o greșeală. Îi mulțumesc că mi-a demonstrat că pot mai mult și mai bine de atât. Astăzi îi mulțumesc că a plecat și că m-a distrus ca să îmi pot rearanja bucățile cum a vrut Universul. Astăzi îi mulțumesc pentru că mi-a fost lecție.

Autor: S.A.

Sursă foto: Pinterest